Nanjing, un Holocaust uitat

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

Ceea ce s-a întîmplat în Nanjing reprezintă unul dintre actele de cruzime care au cutremurat lumea în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Poveştile sînt înspăimîntătoare…

Politica agresivă de colonizare, începută de Japonia, în anul 1930, aceasta avînd deja armata Guandong staţionată pe teritoriul Chinei, a dus la o serie de conflicte între cele două ţări, precum incidentul Mukden (Manciuria), din 1931, cînd a fost aruncată în aer o linie de cale ferată. Acest incident a fost folosit de Japonia ca pretext pentru ocuparea Manciuriei, care s-a realizat fără o rezistenţă deosebită din partea Chinei, implicată atunci într-un război civil. Răspunsul Chinei este boicotarea comerţului cu Japonia, la care se adaugă o serie de incidente, precum cel din Shanghai. Atunci, 5 călugări japonezi au fost bătuţi de localnici, incident care a avut un ecou deosebit în presa japoneză. La 29 ianuarie 1932, avioane japoneze bombardează Shanghaiul, atac în urma căruia au murit cca. 18.000 de chinezi şi 240.000 au rămas fără adăpost. În mai 1933, se ajunge la o înţelegere, încheindu-se un armistiţiu, şi China încetează boicotarea comerţului cu Japonia. Incidentul de la „Podul Marco Polo”, din 7 iulie 1937, a dus la izbucnirea celui de al Doilea Război Sino-Japonez.

* * *

Nanjing este ,,capitala sudică” a Chinei. Se află situată la 300 de kilometri de Marea Chinei de Est şi a fost ridicată pe malul Rîului Yangtze. Este capitala Provinciei Jiangsu (în prezent are 5 milioane de locuitori) şi a fost un punct strategic pentru japonezi în cel de al II-lea război mondial. La 9 decembrie 1937, oraşul a fost invadat de armata japoneză. Oficiali de rang înalt şi angajaţi în aparatul de stat au părăsit urgent oraşul, lăsîndu-i în urmă pe locuitorii neputincioşi. În 1937, populaţia oraşului număra 1 milion de suflete. Guvernul Kuomintag nu a făcut nimic pentru a-i ajuta pe bieţii oameni. A fost nevoie ca un grup de filantropi germani, britanici şi americani să intervină şi să propună guvernului înfiinţarea unei zone de siguranţă pentru refugiaţi.

În acest timp, armata japoneză înainta lejer spre Nanjing. Planul japonezilor era următorul. Ei urmau să invadeze Naninjingul de pe frontul de vest. Frontul de est trebuia ocupat pentru controlul asupra căii ferate care lega Nanjing de Shanghai, iar frontul de centru, cu scopul de a deţine controlul asupra căii ferate Nanjing-Hangzhou. Odată atinse aceste obiective, japonezilor le-a fost simplu să atace decisiv pe frontul de vest. Armata oraşului era formată din 100.000 de soldaţi, aflaţi sub comanda generalului Tang Shengzhi. Dar „bravul general” a dat bir cu fugiţii şi a preferat să nu dezvolte o contra-ofensivă pentru a apăra oraşul. Mai mult, acesta şi-a lăsat armata şi a fugit.

* * *

Masacrul din Nanking (Nanjing), cunoscut şi ca Violul din Nanking, a  început la 9 decembrie 1937, odată cu preluarea oraşului Nanjing, fosta capitală a Chinei, de către forţele japoneze. Ceea ce a urmat atunci a fost un adevărat masacru. Pe parcursul a 6 săptămîni, au fost ucişi peste 300.000 de civili chinezi, iar aproximativ 80.000 de femei au fost violate de soldaţii niponi.

Japonezii au pus stăpînire totală pe Nanjing în ziua de 13 decembrie 1937. Mai întîi, armata japoneză a capturat 1.500 de soldaţi chinezi, pe care i-a aruncat în aer cu ajutorul minelor iar, ulterior, cadavrele lor au fost îmbibate cu benzină şi incendiate. În final, toţi soldaţii japonezi au tras focuri asupra cadavrelor, folosind întreaga muniţie pe care au avut-o la îndemînă. Acesta a fost doar primul ,,lot”.

Bărbaţii au murit printre primii, servind drept ţinte pentru puşcaşi şi pentru cei care îşi antrenau lovitura cu baioneta sau cu sabia. Soldaţii japonezi organizau „concursuri” macabre, întrecîndu-se după numărul de capete tăiate într-un anumit interval de timp. Şi fiindcă cei supuşi exterminării erau prea numeroşi, în scopul economisirii gloanţelor şi a protejării metalului armelor de uzură, chinezii erau aruncaţi în gropi imense şi arşi de vii; apoi, pentru a se economisi benzina, erau doar îngropaţi de vii, după care pămîntul era răsturnat în grabă peste ei. Alţii erau mînaţi în grupuri pe acoperişurile caselor, li se luau scările, se incendia clădirea, victimele pîrjolindu-se în văzul tuturor. Sau, unii erau îngropaţi pînă la brîu în pămînt, asupra lor fiind asmuţiţi cîinii. Bieţii oameni mureau sfîrtecaţi, în chinuri groaznice; sau spînzuraţi de limbă, de organele genitale, arşi cu acid sulfuric. Unora li se extrăgeau de vii organele interne, inima, ficatul, testiculele, pentru care s-au găsit soldaţi japonezi care să le consume, crezînd că acestea sînt dătătoare de putere magică. Copiii erau azvîrliţi în sus şi prinşi apoi în vîrful baionetelor, aruncaţi în ceaune cu apă clocotită. Femeile (în număr de pînă la 80.000) au fost violate în mod deosebit de barbar.

Atrocităţile comise depăşesc orice imaginaţie. De exemplu, comandanţii diviziilor care au ocupat oraşul organizau competiţii în care soldaţii erau încurajaţi să ucidă pentru a creşte moralul trupelor. ,,Cîştigătorii” erau scoşi în evidenţă şi acordau inclusiv interviuri în ziarele locale. Femei de toate vîrstele, indiferent de statutul social, erau violate şi apoi ucise, în moduri dintre cele mai groaznice. Acelaşi ,,tratament” era aplicat şi copiilor. Bărbaţii care se opuneau violurilor erau ucişi fără milă. Înainte de a fi violate, femeile erau crunt batjocorite. Nu scăpau nici cele gravide, al căror fetus, în cele mai multe cazuri, era ucis.

„Cînd benzina era aprinsă, trupurile arzînde se zbăteau teribil din cap pînă în picioare, iar scena întreagă era de o barbarie greu de privit. Cu toate astea, soldaţii japonezi rîdeau isteric la vederea acestui tablou”, povesteşte un cetăţean al oraşului Nanjing.

,,Ne distram cînd omoram chinezi. Ori le dădeam foc de vii, ori îi aruncam în foc, ori îi băteam pînă cînd îşi dădeau ultima răsuflare. Cînd erau în agonie, îi aruncam în nişte şanţuri, le dădeam foc şi îi torturam astfel pînă mureau. Toţi soldaţii japonezi se distrau în acest fel. Era ca şi cum am fi omorît cîini sau pisici”, povestea pe atunci un soldat japonez.

Dacă tortura şi crimele nu erau suficiente, pentru a spori teroarea, japonezii foloseau oamenii ca ţinte vii, trăgînd asupra lor sau folosind baioneta. Mai mult, capturau grupuri mari de oameni, îi legau mănunchi cu sîrma ghimpată, turnau benzină peste ei, apoi le dădeau foc. La acest spectacol macabru asistau soldaţii japonezi, care se distrau copios în faţa acestui tablou sumbru. Se delectau şi atunci cînd omorau copii chiar în faţa mamelor micuţilor. Mii de bebeluşi erau ucişi, nu înainte de a fi torturaţi: li se scoteau ochii, apoi erau aruncaţi în şanţuri.

* * *

În tot acest peisaj, mai sinistru decît însuşi iadul, a existat şi un erou. Numele său este John Rabe, un om de afaceri german, care făcea parte din rîndurile filantropilor care au creat acea aşa-zisă zonă de protecţie. 200.000 de civili chinezi au reuşit să scape datorită acţiunilor întreprinse de acest om. Născut în Hamburg, Rabe s-a consacrat ca om de afaceri în Africa. În anul 1908 a plecat în China şi, între 1910 şi 1938, a lucrat penru ,,Siemens” în oraşele Mukden, Peking, Tientsin, Shanghai şi Nanjing. Rabe era membru al Partidului Nazist şi, în virtutea acestui fapt, dar şi în temeiul pactului japonezo-nazist, a reuşit să negocieze de pe o poziţie de egalitate cu conducătorii armatei japoneze condiţiile zonei de siguranţă.

Rabe s-a întors în Germania în februarie 1938 şi a susţinut o serie de seminarii, în care a vorbit despre atrocităţile comise la Nanjing de armata japoneză. A scris inclusiv o scrisoare pentru Hitler, dar aceasta a fost interceptată de Gestapo, iar Rabe a fost arestat. La intervenţia celor de la ,,Siemens”, germanul a fost eliberat, dar nu i s-a mai permis să susţină nici o cuvîntare despre cele trăite la Nanjing. La sfîrşitul războiului, Rabe a trecut, pe rînd, prin mîinile ofiţerilor de la NKVD şi ale militarilor din Armata Britanică. A fost interogat, dar a reuşit de fiecare dată să fie convingător şi să scape.

O rudă, însă, l-a deconspirat şi, aflîndu-se că a fost membru al Partidului Nazist, a fost lipsit de permisul de muncă. Rabe a trebuit să treacă printr-un proces de denazificare, în care şi-a pierdut toate economiile, fiind nevoit să trăiască, împreună cu familia sa, într-o sărăcie cruntă. El şi-a vîndut toată colecţia de artă chinezească pentru a putea locui într-o garsonieră. Pur şi simplu, el şi membrii familiei sale s-au luptat cu malnutriţia, fiecare zi fiind o luptă pentru supravieţuire. Pentru ei, hrana zilnică însemna pîine uscată sau o supă făcută din seminţe de floarea-soarelui.

În 1949, cetăţenii din Nanjing au aflat de situaţia dramatică prin care trecea Rabe. Comunitatea locală a strîns rapid echivalentul de astăzi a 16.000 de euro, care i-au fost donaţi lui Rabe. Primarul oraşului a vrut să îşi arate personal gratitudinea în faţa lui Rabe, aşa că a luat avionul şi a plecat în Germania în căutarea sa. Din acea zi şi pînă cînd sovieticii au pus stăpînire pe oraşul Nanjing, primarul îi mai trimitea lunar lui Rabe şi cîte un pachet de mîncare. Un an mai tîrziu, însă, la 5 ianuarie 1950, Rabe avea să moară în urma unui atac cerebral.

* * *

Pînă în prezent, Japonia nu a recunoscut şi nici nu a prezentat scuze pentru masacrul de la Nanjing. Rămîne o problemă de contencios politic, cu numeroase aspecte încă disputate şi contestate de unii istorici revizionişti şi de naţionaliştii japonezi, care au susţinut că masacrul a fost exagerat în mod intenţionat, sau fabricat în totalitate, în scopuri de propagandă. Ca rezultat al eforturilor naţionaliştilor japonezi, care au refuzat constant să recunoască aceste crime de război, controversatul Masacru din Nanking rămîne o piatră de încercare în relaţiile sino-japoneze, dar şi în alte relaţii cu naţiunile asiatice din zona Pacificului, cum ar fi Coreea de Sud sau Filipine.

,,Masacrul de la Nanjing este o minciună inventată de chinezi”, a declarat Ishihara Shintaro, un ministru japonez în 1990.

,,Japonezii au fost forţaţi să meargă la război de americani”, a declarat Hosei Norota, un membru al Partidului Liberal, aflat la putere în 2001.

Potrivit estimărilor unui istoric, prezentate în cartea „Siluirea din Nanking: un Holocaust uitat al celui de-al II-lea război mondial” („The Rape of Nanking: The Forgotten Holocaust of World War II”), de Iris Chang, dacă toţi cei omorîţi la Nanjing s-ar fi luat de mînă, s-ar fi format un lanţ de circa 300 de kilometri; de asemenea, s-a calculat că sîngele lor cîntărea 1.200 de tone, iar cadavrele victimelor ar fi umplut 2.500 de vagoane de tren. Ceea ce s-a întîmplat la Nanjing e o secvenţă din şirul interminabil de masacre care s-au produs de-a lungul istoriei omenirii, pe toate continentele şi de către toate popoarele, în numele diverselor cauze: ideologice, religioase, imperialiste.

DA

Al doilea război sino-japonez

COMENTARII DE LA CITITORI