Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (1)

in Alte știri

 

Dacă am încerca să-i urmărim pe Habsburgi pînă la origini, am aluneca în timp pînă la noaptea carolingiană. Secolul al XIX-lea este suficient ca să-i înţelegem, deoarece conţine toate dramele lor. Secolul XX nu va face altceva, decît să le dea lovitura finală. Mai întîi, trebuie să-i situăm în Europa, şi anume în Germania. Marca Orientală (Österreich) – ai cărei reprezentanţi sînt, la început, margrafii (titlu acordat în Evul Mediu unor principi germani, ale căror principate erau, sau fuseseră, cîndva, mărci – comitate de frontieră), descendenţi ai lui Carol cel Mare – trebuie să le fi părut hunilor la fel de ciudată, ca apariţia unui mic fort saharian în ochii arabilor nomazi. Înaintea Habsburgilor, membrii unei alte familii – Babenberg – stăpîniseră această citadelă, în virtutea titlurilor lor de duci ereditari. Aceştia s-au stins în Secolul al XIII-lea, după ce Viena devenise deja capitală. Moştenitor a fost cumnatul lor, Ottokar, regele Boemiei, învins şi ucis de Rudolf de Habsburg, care îi luase, deja, tronul imperial.

Senior în Alsacia, pe Rin şi în Austria, Rudolf I, „strămoşul, marele bărbat”, fin al Împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen, a fost uns, la rîndul său, împărat la Aachen, în 1273. Din acel moment, cu rare întreruperi, toţi împăraţii Sfîntului Imperiu Romano-German au fost Habsburgi. Nici nu e de mirare: Austria era de departe cea mai importantă din cele 9 zone în care fusese împărţită Germania după Carol cel Mare.

Carol al VI-lea va fi ultimul împărat pe linie pur habsburgică. În virtutea Pragmaticei Sancţiuni (Acest decret, emis de Carol al VI-lea, la 19 aprilie 1713, stabilea indivizibilitatea teritoriilor monarhiei şi succesiunea la tron prin descendenţi direcţi, masculini, sau feminini. Impusă din 1720 şi contestată în 1740, Pragmatica Sancţiune a rămas, totuşi, în vigoare, pînă în 1919.), fiica sa avea să-i moştenească toată averea, dar accesul la tronul imperial îi era interzis. Profitînd de interregn, pe tron se instalase deja prinţul elector al Bavariei. Maria Thereza a pus capăt rapid acestei necuviinţe, impunînd alegerea ca împărat a soţului său, Francisc-Ştefan de Lorena, care devenea, astfel, cap al Sfîntului Imperiu, sub numele de Francisc I. După căsătoria Mariei Thereza, Habsburgii au luat numele de Habsburg-Lorena. Adusă în faţa Tribunalului revoluţionar şi întrebată cine este, Maria Antoaneta avea să răspundă: „Mă numesc Maria Antoaneta de Lorena şi Austria”.

Fiul Mariei Thereza este Iosif al II-lea, fratele Mariei Antoaneta, suveran liberal şi reformist, căruia îi succede fratele său, Leopold al II-lea, din ramura de Toscana. La tron a urmat fiul acestuia, Francisc al II-lea. Dintre toţi aceşti împăraţi, Francisc al II-lea a fost cel a cărui Istorie s-a împletit cel mai mult cu Istoria Franţei, prin războiul dus cu Convenţia (Convenţia Naţională a înlocuit Adunarea Legislativă în 21 septembrie 1792, guvernînd Franţa pînă la 26 octombrie 1795.), sau cu Napoleon, pe care, după ce i-a dat fiica de soţie, l-a şi înfrînt. De altfel, avea destule motive să-l deteste pe acest viitor ginere. Cum nu se mulţumise să-l zdrobească la Austerlitz şi la Wagram, Napoleon demolase Sfîntul Imperiu, înlocuindu-l cu Confederaţia Rinului. Francisc al II-lea devenea, astfel, numai împăratul Austriei, titlu şi funcţie cu totul noi, care au provocat indignarea strălucitului Gentz, omul de încredere al lui Metternich. Acesta îi scria stăpînului său: „Ce credeţi despre povestea asta lamentabilă a Austriei, erijată în imperiu? Un împărat al Austriei este un solecism politic, căci Austria nu e decît o provincie a imperiului. Atunci, de ce nu un imperiu al Frankfurtului? (Cuvintele acestea au fost profetice.) Şi această extravaganţă se grefează pe cea mai detestabilă dintre uzurpări, cea a demnităţii imperiale, de către un Bonaparte!”. Dar Francisc al II-lea şi-a asumat liniştit titlul, adăugîndu-l şi pe acela, destul de comic, de „continuator al imperiului”. Şi-a aşezat pe cap coroana strămoşului Rudolf şi şi-a fixat deasupra tronului de aur vulturul bicefal. Suveranul acesta resemnat spunea cu modestie: „Dacă Napoleon îmi lasă castelul de Laxenburg, am să mă declar mulţumit”. Nu era nici pe departe liniştit. După bătălia de la Wagram, Austria pierdea teritorii vaste, 3 milioane de locuitori şi plătea 85 de milioane despăgubiri de război. Napoleon ar fi putut doar să sufle asupra Austriei, ca să o facă să dispară. Francisc al II-lea a dorit să cunoască mai bine starea de lucruri din imperiul său şi i-a cerut fratelui său, Carol, mult mai inteligent decît el, să-i facă o descriere completă. „Altădată, o putere de primă mărime, astăzi profund decăzută, are o întîrziere de un secol faţă de celelalte state…” – aşa începea diagnosticul arhiducelui Carol, care expunea, în continuare, şi viciile sistemului: dezorganizarea administrativă, înmulţirea funcţionarilor incapabili (sînt 20 de funcţionari pe un loc şi numai la Hofburg există 100 de notari), decadenţa universităţilor, miniştri ignoranţi care se laudă că n-au deschis, timp de 30 de ani, nici o carte, sau o gazetă, legislaţie de neînţeles, afaceri importante tratate în taina cabinetului imperial, cadastre, bănci de stat, pompieri inexistenţi, un deficit de 27 de milioane de florini şi scurgerea capitalurilor în afara ţării. Pe scurt, Austria ajunsese pe ultima treaptă a descompunerii: „Un guvern nu trebuie dispreţuit, ci urît”, conchidea arhiducele, superb reacţionar din dragoste pentru măreţia Habsburgilor.

Casa lor fusese însărcinată de Europa întreagă să ţină piept avarilor, lombarzilor, hunilor şi turcilor. Luptele acestea au fost datoria şi onoarea ei, iar răsplata a fost o imensă avere. Habsburgii moşteniseră, încă din Evul Mediu, fărîmiţarea economică. De la Renaştere – diviziunile religioase, iar din Secolul al XVIII-lea – dezmembrarea în numeroase naţionalităţi. Această pulverizare etnică a început prin a-i servi şi a sfîrşit prin a-i pierde.

Francisc al II-lea a fost împăratul cu 4 soţii şi 13 copii. Nevestele sale păreau că se sfărîmă sub el, aşa cum un cavaler prea greu îşi oboseşte caii, „opprime d’affeto e di sensualitŕ” (împilează prin afecţiune şi senzualitate – în limba italiană). La 20 de ani s-a căsătorit cu Elisabeta de Württemberg, o palidă umbră, despre care nu ştim nimic. Francisc al II-lea ar fi putut să cînte, precum ,,Barbă-Albastră” al lui Offenbach: „Prima mea soţie a murit/ A doua/ Şi a treia…“. Şi, într-adevăr, abia s-a văzut împărăteasă această Württemberg, că Doamna Albă i-a şi făcut semn. Împăratul a fost foarte grăbit s-o înlocuiască. Habsburgul acesta încorsetat de scrupule religioase şi-a interzis iubirea în afara căsătoriei. Minotaur încoronat, îşi cerea partea de fecioare princiare. Doar cîteva luni treceau între o soţie şi cealaltă. Şi iat-o pe Maria Thereza de Bourbon-Sicilia, fiică a Mariei-Carolina, regină a Neapolelui, sora Mariei Antoaneta, celebră pentru energia sa de suverană şi slăbiciunile ei („Mesalină şi lesbiană“, avea să spună despre ea Napoleon la Milano). Istoria a reţinut strania prietenie ce o lega de amiralul Nelson şi de frumoasa lui amantă, Lady Hamilton.

Maria Thereza a moştenit de la mama ei o sănătate robustă. Avea nevoie de ea, căci soţul său o obseda, o tîra pretutindeni şi o obosea cu asalturile sale amoroase. Napolitana avea gusturi bucolice: îi plăcea să locuiască la ţară, adora vacile şi laptele proaspăt, îşi instala în castelele sale mici ferme-model, în care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului împreună cu împăratul, bucuros să cedeze, şi el, acestei trăsături caracteristice a Habsburgilor, denumită „die Flucht ins Bürgerliche“ – evadarea în viaţa burgheză. Maria Thereza a rezistat vitejeşte la 15 ani de muncă silnică şi la 13 sarcini. A sucombat, însă, la ultima, în 1807, lăsînd 9 copii în viaţă, dintre care cea mai mare era Maria Luiza, viitoarea împărăteasă a Franţei. E imposibil de imaginat o mai mare deosebire decît cea dintre fermiera ce a dat naştere atîtor copii şi mica prinţesă periculoasă ce-i va succede la tronul Austriei. Maria Ludovica de Modena era fiica lui Ferdinand de Habsburg şi a lui Beatrice d’Este-Malapina. De la strămoşii austrieci n-a păstrat decît orgoliul şi tenacitatea. Strămoşii italieni au îmbogăţit-o, însă, în alt fel: ea descinde din acei superbi sălbatici, despoţi şi protectori ai artelor, care prin lăcomie, furii războinice şi rafinament au făcut întreaga Istorie a Renaşterii. Strămoşii săi sînt cei ce au protejat poeţii, iar Tasso (Torquato Tasso, poet italian – 1544-1595 -, a cărui viaţă aventuroasă, marcată în final de nebunie, l-a inspirat pe Goethe) i-a iubit pentru asta. Goethe o iubea şi o admira, iar scriitorul La Fontaine (un La Fontaine care nu are nimic în comun cu francezul, decît numele) scria romane pentru ea. Maria Ludovica era o femeie cultivată, o artistă. Îl invita pe Isabey la Curte să picteze familia împăratului, aşa se face că ne-a rămas portretul său făcut de Isabey: într-un norişor de dantele şi tuluri, ea apare cu o figură încîntătoare, alungită, un surîs ambiguu şi ochi imenşi, de o strălucire şi o profunzime incredibile (ne trimite cu gîndul la o celebră frumuseţe de la 1900, Liane de Pougy). Portretele lui Isabey seamănă cu originalele: pentru a te convinge, e suficient să compari portretul Mariei Ludovica cu cel al Mariei Luiza. Maria Ludovica era cu doar 3 ani mai mare decît neajutorata ei fiică vitregă, care o numeşte „liebe Mama“ (Mămică dragă – în limba germană). Cei 9 copii din

căsătoria precedentă erau fermecaţi de ea. Cît despre împărat, cu el a făcut întotdeauna ce a vrut, pentru că această fiinţă încîntătoare, pîndită de tuberculoză, nu se temea deloc de efuziunile soţului său. Dimpotrivă, mai degrabă le provoca: scrisorile pe care i le trimitea erau de un erotism care le făcea de nepublicat, iar Méneval afirma că, uneori, i se auzeau ţipetele isterice. O altă patimă care o măcina era ura. Îi urăşte cu o furie înspăimîntătoare pe aceşti francezi care i-au vînat tatăl prin toate statele sale, care au alungat-o şi pe ea pînă în Austria, obligînd-o să părăsească draga-i capitală. Cu toate acestea, şi-a împins fiica vitregă în braţele călăului Europei, căci, nelipsindu-i inteligenţa, a înţeles interesul acestei alianţe. Ea ştie că imperiul lui Napoleon era fragil şi că nu trebuia decît să aştepte să-i sune ceasul.

Dar ce încet venea ceasul acela! Trecuseră cîţiva ani de la nunta franco-austriacă, a trecut şi Dresda (în bătălia de la Dresda, din 26-27 august 1813, Napoleon zdrobeşte armatele austriece). Maria Ludovica se aştepta să-i sosească o victimă de consolat, fiindcă scrisorile Mariei Luiza erau toate pline de tristeţe, însă cea care se va arunca de gîtul lui „liebe Mama“ va fi o tînără femeie fericită, îndrăgostită, radioasă, mai suplă şi mai frumoasă, elegantă şi scînteind de diamante. În faţa împărătesei francezilor, orgolioasa suverană a Austriei părea o rudă săracă, umilită de avalanşa de cadouri.

Odată cu furia amară, s-au trezit în Maria Ludovica aviditatea şi invidia: voia, şi ea, tot ce poseda fiica sa vitregă. Căpcăunul făcea eforturi pentru a-şi seduce socrii şi, mai ales, pe „superba sa inamică“. Slăbită şi obosită, Maria Ludovica era transportată într-un scaun de-a lungul interminabilelor săli. Napoleon, cu pălăria într-o mînă şi cu cealaltă mînă rezemată de scaun, flecărea, iar Méneval o vedea pe împărăteasă răspunzîndu-i surîzătoare şi binedispusă. Scrisorile pe care Maria Ludovica i le trimitea, zilnic, mamei sale nu lăsau să se întrevadă nimic din plăcerea pe care o încerca ascultîndu-l pe cel mai mare geniu al timpului său, căci multe femei au căzut victimă seducţiei lui Napoleon (chiar dacă mai tîrziu l-au detestat crîncen pentru indiferenţa lui). E puţin probabil ca Maria Ludovica să nu fi fost, şi ea, fascinată. Dar ce haos în sufletul acesta plin de ură! Şi ce mînie să-l vadă pe soţul său, slabă personalitate, cucerit pe deplin, repetînd toată ziua: „Das ist ein ganzer Kerl!“ – „Ce tip extraordinar!“ -, gata să-şi dea propria oştire Marii Armate şi să intre în Rusia alături de ginerele său. Însă, Maria Ludovica şi ţipetele ei l-au oprit: se agăţa cu toate cele 10 unghii mici ale ei de mîneca lui Francisc al II-lea, urlînd: „Nu, n-ai să colaborezi cu el!“. Atunci cînd Francisc al II-lea şi Metternich se gîndeau să-i permită lui Napoleon să rămînă pe tron – Imperiul francez ajunsese o ruină -, nu doar Ţarul Alexandru şi Anglia cereau să nu mai fie favorizat, ci şi Maria Ludovica.

Ceea ce urmează a fost sinistru: Maria Ludovica o aştepta pe Maria Luiza, a atras-o cu momeala Austriei. După abdicare, a învăluit-o cu cea mai tandră grijă, a izolat-o, a „lucrat-o“, a îndepărtat-o de Napoleon şi de Franţa, a pregătit-o pentru Neipperg. Lui Napoleon, exilat, i s-a luat soţia. Aceasta a fost degradată şi înjosită. Cît despre fiul lui Napoleon, Maria Ludovica avea un plan şi pentru el: l-a făcut episcop. Dar pentru ca această împărăteasă austriacă, umilită şi ofensată, să simtă că şi-a luat, într-adevăr, revanşa, era nevoie de mai mult, era nevoie de Congresul de la Viena. Ce zile frumoase pentru ea! Din păcate, boala nu i-a îngăduit să se bucure din plin de ele. Dar, chiar şi arzînd de febră, a găsit puterea să organizeze partide de vînătoare, la care participa trăgînd ca un bărbat, fără să rateze, vreodată, vînatul. „Frumoasa împărăteasă“, cum o numeşte francezul La Garde, invitat la serbări, oferea baluri şi banchete. Numai bătaia cu bulgări de zăpadă, din cetăţi construite pe gheaţă, îi era interzisă. La Curte se dădea un întreg spectacol. Dorea să aibă un rol acolo, cel al Mariei Stuart, sau al reginei din „Don Carlos“, dar Schiller a fost proscris la Hofburg, deoarece era considerat iacobin.

Şi apoi, împărăteasa era prea bolnavă. Cu luminile stinse şi cu viorile Congresului reduse la tăcere de cele ,,O Sută de Zile“, Maria Ludovica trăi atît cît să-l vadă pe Napoleon exilat pe Insula Sfînta Elena. De-acum putea muri. Ceea ce a şi făcut, în 1816.

La 9 luni după ce acest „trup subţire ca un sparanghel“ a fost aşezat în cripta capucinilor, văduvul, gata consolat, s-a căsătorit cu Charlotte de Bavaria. Cu această ocazie a făcut o observaţie de o înduioşătoare sensibilitate: „Sper ca măcar asta o să ţină şi că n-o să mă pomenesc iar cu o moartă în braţe!“.

Charlotte de Bavaria va fi cea care se va pomeni cu Împăratul Francisc al II-lea mort în braţe, căci el a murit mai întîi. Suveranul a fost un remarcabil tată nobil, cu maniere impecabile, un indiferent ce poate lăcrima. Incomparabil în uniunea austriacă personală – un vestigiu al Evului Mediu -, el ţinea imperiul în viaţă prin simpla sa prezenţă, „precum cercurile de fier ţin un butoi crăpat“, în ciuda antagonismelor naţionale şi a incoerenţei popoarelor peste care domneşte. Le-a întors pe unele împotriva celorlalte, lucru relativ uşor la vremea aceea, lipsită de mijloace de comunicare rapidă. Cu ajutorul regimentelor italiene, ţinea sub control Ungaria, iar cu trupe croate, Lombardia (aşa cum, în Franţa, sub cea de-a Treia Republică, atunci cînd trebuiau mobilizate trupe împotriva viticultorilor din Sud, se trimiteau regimente din Pas-de-Calais). În 1804, ambasadorul Franţei la Viena scria: „Trăind în interior, împăratul nu are altă companie decît familia sa“. Dar pentru un Habsburg, familia este Europa. La Congresul de la Viena, fără fast excesiv, Francisc al II-lea primea cu naturaleţe, la el, întreaga Europă, ca o gazdă perfectă. La Viena, Europa era ca la ea acasă.

Viitorul acesta strălucitor era încă departe, şi Francisc al II-lea tremura în faţa lui Napoleon. Din fericire, poseda o armă secretă: pe fiica sa, Maria Luiza. Acest tată nu era chiar atît de naiv cum pare. În aparenţă supus miniştrilor săi, el se menţinea pe poziţie cu o tainică încăpăţînare. Voia, desigur, să accepte ideea îndrăzneaţă a căsătoriei fiicei sale cu Căpcăunul, dar fără să se angajeze şi fără să se compromită. A fost aşteptat, pînă în ultima clipă, la Tuileries, pentru a asista la cununia imperială. Nu s-a dus. Şi nu a mers nici la botezul regelui Romei. Nu a fost la Paris decît în 1814, şi atunci ca învingător. Rezistă cine poate. Pe lîngă alţi rezistenţi – familiile Stein, sau Körner, luptătorii de gherilă spanioli, sau ţăranii tirolezi împuşcaţi de Napoleon -, Francisc al II-lea a făcut, probabil, o figură de laş, dar era un laş care nu se lasă. Îşi rănea ginerele cu lovituri de etichetă, iar aceste răni nu se vindecau – Napoleon va duce cu el veninul acumulat pînă şi pe Sfînta Elena. Sub aparenţa unei bunătăţi fără margini, Habsburgii au ştiut, întotdeauna, să rămînă în Istorie. Văzîndu-i cum se plimbă pe jos prin Viena, puteai să-i confunzi cu nişte burghezi, cu descendenţii burgheziei înstărite, care, începînd din Secolul al XVIII-lea, au dominat întreaga lume germanică. Însă, îţi dădeai repede seama că te înşeli. Habsburgii făceau, uneori, munci de nătîngi, corectau virgule, puneau ştampile, făceau rapoarte, sau acordau audienţe. Dar sînt apăraţi de atîtea secole şi de atîtea anticamere, încît cel căruia i s-a acordat, în sfîrşit, audienţa, credea că este primit la Sfînta Sfintelor şi ieşea de acolo convins că aceia sînt de drept divin. Cu toţii păreau să justifice titlul acordat odinioară lui Carol Quintul, acela de „cel mai mare maestru de ceremonii din toate timpurile“. Habsburgii erau impunători chiar şi atunci cînd erau mediocri. Erau salutaţi cum era salutat cîndva, în Spania, cu o reverenţă, baldachinul gol sub care se găsea tronul lui Filip al II-lea, absent (sau aşa cum, pînă la cel de-al II-lea război mondial, se mergea ghemuit prin faţa zidurilor ce apărau palatul Împăratului Japoniei). Gărzile de la Hofburg aveau o cheie de fier, şambelanii o cheie aurită, doar împăratul avea o cheie de aur. Orgoliul, aroganţa, răceala, maiestatea sînt toate în firea spaniolă. Ludovic al XIV-lea a moştenit ceva din toate aceste maniere şi şi-a conceput chiar o metodă de guvernare pe baza lor, dar pentru el era vorba de o atitudine exterioară, ce nu aparţinea tradiţiei regilor francezi. Spania, şi nu Franţa, a moştenit ceremonialul burgund şi Escorialul, unde felurile de mîncare erau aduse la masă pe platouri închise cu lacăt, fiind gustate înainte de a fi servite, unde asistenţa se prezenta în genunchi, ca la Curţile asiatice. Ceremonialul acesta, înmuiat deja spre sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, se practica, încă, în Austria lui Francisc al II-lea. Un pamfletar austro-american, Charles Sealsfield, scria, în 1828: „Tirania lui Napoleon era o glumă faţă de arbitrariul lui Francisc al II-lea, ce se manifesta sub masca unei perfecte bonomii“. Deşi nu se vedea, acest orgoliu imperial devenea crunt atunci cînd era rănit. El ieşea, din cînd în cînd, la iveală, de-a lungul a 30 de generaţii. Împăratul accepta cu condescendenţă să se declare părintele popoarelor sale, dar la „totul pentru popor“ adăuga imediat „nimic prin popor“. Fiecare proclamaţie de-a sa era o minciună oficială, pentru că, fiind slab, nu putea supravieţui decît prin minciună. Numea efemera sa înţelegere cu Napoleon „o uniune intimă şi durabilă“. „Monarhia a sacrificat ce avea mai scump pentru interesul superior al Patriei“. Formula aceasta va sluji în două rînduri: la semnarea păcii cu Napoleon, în 1810, şi la începerea războiului împotriva lui Napoleon, în 1813. „Îngrijindu-se să-şi scape supuşii de sărăcie“, Francisc al II-lea a devalorizat moneda cu 4 cincimi, în 1811. „Omul ăsta e Tartuffe pe tron!“, a exclamat Schen. Figura sa alungită, cabalină, avea ceva din răceala implacabilă a statuilor oarbe. „Era un bărbat dotat cu oarecare inteligenţă, cu prea puţină inimă şi fără urmă de simţ al dreptăţii“, nota Lordul Holland, în „Memoriile“ sale.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI