Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (10)

in Alte știri

 

Caroline Murat, care a aranjat lucrurile în aşa fel încît să o întîmpine ea pe Maria-Luiza (se gîndea, cu groază, că austriecii îi vor lua înapoi, lui Murat, regatul Neapolelui), i-a făcut arhiducesei o primire care n-a fost pe placul acesteia. Maria-Luiza, care îi vedea pe francezi pentru prima dată, îi găsea profund necivilizaţi: toţi se înghesuiau în preajma ei, ca la un spectacol. O baracă din 3 corpuri a fost construită, pentru ea, la graniţă: o aripă era austriacă, alta era franceză, iar cea din mijloc era neutră. În cea neutră se găseau cadourile de nuntă şi cei 500.000 de franci-aur, care reprezentau dota noii împărătese. Francezii au găurit panourile ce împrejmuiau această aripă, pentru a o vedea mai bine pe Maria-Luiza. O construcţie asemănătoare fusese ridicată şi pentru Maria Antoaneta, iar trimişii Curţii de la Versailles nu fuseseră, nici ei, educaţi. Şi ei se uitaseră prin gaura cheii, ca la bîlci, spre uimirea suitei austriece. Există o relatare a acestei călătorii, scrisă chiar de mîna ei, unde se plîngea că e obosită şi abătută – toată viaţa s-a plîns că e obosită, stilul ei nefiind acela al unui om descurajat. Observa totul, nu-i scăpa nici un detaliu. „Îmi doresc să fiu cît mai curînd cu logodnicul meu. Aş prefera să călătoresc cu el decît cu femeile astea”. (Maria-Luiza avea o profundă antipatie pentru Caroline Murat, care îi impunea expedierea în Austria a doamnei de onoare, Contesa Lazansky, şi a căţeluşului ei preferat, pretinzînd că avea ordine de la Napoleon în aceste sens, ceea ce era fals.) „Logodnicul meu n-ar fi putut să-mi ceară un sacrificiu mai mare, deşi am bănuiala că nu el trebuie învinuit pentru asta“. Ajunsă la Kehl, a strigat: „Adio, Deutschland!“. Trusa de toaletă din aur, alcătuită din 1.300 de obiecte, cumpărată de Napoleon de la „Maimuţa Verde“, o uimea peste poate pe Maria-Luiza. Dacă ea ar fi avut o asemenea trusă, ar fi fost cel puţin de pe vremea Mariei Tereza. Cea primită de la Napoleon era nou-nouţă, venea chiar din atelierul celui mai vestit bijutier, care a făcut-o, fără îndoială, din aurul topit al anaforniţelor spaniole. Din fiecare popas al călătoriei, Napoleon îi trimitea Mariei-Luiza scrisorele în vers anacreontic. Îi trimitea flori şi chiar fazani, adăugînd cuvintele: ,,Ofrandă suveranei gîndurilor mele cele mai tainice“. Răspunsul Mariei-Luiza era unul spiritual: „Mi-aş dori să fiu o floare de laur, ca să vă pot fi mai aproape“. Napoleon se arăta îngrijorat de inconfortul călătoarei, iar efectul micilor sale atenţii a fost unul imediat: „Sînt liniştită în privinţa sorţii mele şi convinsă că voi fi fericită“, îi scria Maria-Luiza tatălui său. De cît de puţin e nevoie ca să faci o tînără fericită! Trecerea prin Strasbourg a fost sărbătorită de o mulţime de uniforme de un roşu strălucitor, care au făcut prezentări peste prezentări. Un ofiţer austriac a venit să o salute, dar numele lui nu spunea nimic nimănui: Contele Neipperg. Singurul lucru pe care Napoleon n-a reuşit niciodată să-l înfrîngă era propria-i nerăbdare. La Paris, pregătise deja rochii, şaluri, dantele şi caşmiruri, în valoare de 400.000 de franci. El însuşi a îmbrăcat veşminte în valoare de 12.000 de franci. A învăţat să valseze în cîteva zile, s-a parfumat, a dat ordin să fie scoase din castelul de la Compičgne toate tablourile care reprezentau înfrîngerea Austriei. Maria-Luiza trebuia să-şi petreacă noaptea la Soissons. Însoţit de Murat, Napoleon a alergat, în berlină, pe o ploaie torenţială, să-şi întîmpine logodnica. La staţia de la Courcelles, unde se schimbau caii, a pretins că este un mesager însărcinat să predea o scrisoare, dar uniforma verde, de colonel de vînători al Gărzii, l-a trădat. Văzîndu-l, Caroline Murat a scos un strigăt şi a sărit din trăsură printr-o portieră, în timp ce Napoleon a urcat pe cealaltă, luînd capul Mariei-Luiza între mîini şi acoperindu-l cu sărutări. (Presa engleză a vremii a mers chiar pînă la a afirma că ar fi violat-o în trăsură.) Această întîlnire poznaşă viza să-l scoată pe adversar din luptă înainte să aibă timp să pună mîna pe arme. Un servitor, care cobora treapta trăsurii, a crezut de cuviinţă să anunţe: „Maiestatea Sa, împăratul!“. Maria-Luiza a ştiut imediat cu cine avea de-a face. S-a lăsat luată în braţe de Napoleon, dar nu şi-a pierdut capul: „Sire, spunea ea, arătaţi mult mai bine decît în portret“. (O observaţie măgulitoare pentru Napoleon, dar nu şi pentru Isabey.) „Are în el o grabă, scria Maria-Luiza, descriindu-i-l tatălui său pe logodnic, căreia îţi este imposibil să-i rezişti“. Nerăbdarea lui Napoleon era atît de mare, încît el a hotărît că vor merge în aceeaşi seară pînă la Compičgne. Nu părea deloc mirat de ciudăţenia costumului de călătorie al arhiducesei: rochie albă, mantie de catifea şi tocă ornată cu multe pene. A admirat şireturile fine ce-i strîngeau hainele pe trup (el, care detesta „fandoselile astea“). Era, evident, foarte mulţumit de ceea ce vedea: „Îmi ofer străbuni“, zicea el, cu mîndrie. În pădurea Compičgne a fost ridicat un cort pentru o primă ceremonie, la care a participat toată Curtea. În satele din jur se strîngeau diverse delegaţii. Cortegiul, în galop turbat, a sărit peste popasuri şi nu s-a oprit decît la castel. Tot viitorul anturaj al Mariei-Luiza era prezent pentru primire: Caroline Murat, Contesa de Luçay, Ducesa de Montebello ş.a. Şi doamnele se urau deja.
(va urma)
PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI