Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (11)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Maria-Luiza spera că va avea o lungă noapte de odihnă înainte de prezentările de a doua zi, cînd trebuiau să sosească Metternich şi unchiul ei, arhiducele Ferdinand de Brunswick. Aceştia, însă, nu ştiau că, dacă era vorba despre Napoleon, trebuiau să se scoale cu noaptea în cap. Cînd au ajuns la Compičgne, logodnicii erau deja soţ şi soţie, iar oraşul a fost luat cu asalt cu o noapte înainte. Dusă în galop, răpită, cucerită, moartă de oboseală – deoarece s-a trezit în fiecare zi la 5 dimineaţa, după ce a mers la culcare foarte tîrziu -, Maria-Luiza încerca să-şi facă ordine în gînduri. În braţele lui Napoleon se topea precum ceara. Îşi interzicea să fie fericită, dar deja se simţea bine, ca o fetişcană căreia îi acordă atenţie un bărbat pentru prima oară. Viitorul ei soţ trebuia să-i fi părut un personaj exotic, meridional. Se vedea prizoniera unei imense aventuri, ea fiind centrul pasiv, imobil, alunecînd spre iremediabil. Nu încape îndoială că Maria-Luiza a fost aleasă pentru a fi o viitoare mamă, deci că procrearea s-a aflat la originea opţiunii imperiale. În acest sens, genealogia este una excelentă: mama sa avusese 13 copii, bunica sa, Carolina, 18, iar străbunica Maria Tereza, 16. Dacă perechea imperială n-ar fi fost separată de evenimente, Franţa ar fi avut, cu siguranţă, vreo 10 mici Napoleoni. Împăratului îi plăcea de Maria-Luiza: avea părul des, obrajii plini, buza superioară era uşor ridicată, cu un fermecător aer de bosumflare. Era un „animal“ magnific pentru reproducere, care aştepta să se ramolească. Dar Napoleon va spune: „Nu poţi fi urîtă la 18 ani. Şi apoi, fiicele Austriei sînt fertile, şi asta e tot ce mă interesează“. Tenul său avea o prospeţime apetisantă, ochii de felină erau puţin închişi din cauza pomeţilor plini şi îi confereau un farmec misterios, de care era, altminteri, lipsită, pieptul plin, urcînd pînă sub bărbie, după moda timpului, îi înnobila corsajul, oferind aceeaşi impresie de senzualitate ca şi gîtul. Maria-Luiza era un fruct frumos, din care ţi se făcea poftă să muşti. Fără mantie, Maria-Luiza apărea la cină într-o rochie de interior. Au fost aşezate lîngă foc 3 tacîmuri: pentru logodnici şi pentru Caroline, care le va servi de însoţitoare. Cît de departe ni se pare recenta ceremonie de la Viena, unde Berthier pronunţase cu atîta solemnitate: „Venim să cerem mîna Eminenţei Sale, Alteţa Imperială, Prea Desăvîrşita Arhiducesă…“. Şi iată că acum erau în familie. O sută una salve de tun au zgîlţîit ferestrele, apoi bijuteriile au umplut masa. Maria-Luiza nici n-avea timp să le admire, pentru că i-a sosit căţeluşul favorit, expediat de la Viena cu poştalionul expres, împreună cu tapiseria la care lucra, uitată la Schönbrunn. Cina aceea şi noaptea care a urmat au făcut obiectul a numeroase comentarii. „Ne putem considera căsătoriţi?“, l-a întrebat Napoleon pe Cardinalul Fesch, pe un ton care-l obligase pe acesta din urmă să răspundă afirmativ. Unii pretind că, după ce Caroline s-a retras, Maria-Luiza l-a găsit pe Napoleon în patul ei, un Napoleon prea parfumat cu apă de colonie. Alţi istorici afirmă că această cină, precum şi noaptea care a urmat au fost departe de a avea un caracter cazon. După Gachot, lucrurile s-ar fi desfăşurat într-un chip mult mai convenabil. După cină, s-ar fi reunit toată lumea, iar Maria-Luiza, însoţită de Ducesa de Montebello şi de două servitoare, urmate de purtătorii de torţe, s-ar fi retras în apartamentele sale, după ce îi făcuse o reverenţă lui Napoleon, care, la rîndul lui, s-ar fi întors în salon împreună cu scutierul său. A doua zi, în veşminte verzi cu galoane aurite, pajii au adus micul dejun, iar doamnele de companie, cu mănuşi lungi şi decolteuri adînci, aduceau rochiile noi. Napoleon, radios, i-ar fi spus lui Constant, valetul său: „Şi-a dat cineva seama de mica modificare pe care am făcut-o în program?“. Împăratul l-a tras de urechi pe Duroc, pe toată lumea, o ciupea pe soţia lui de obraji, ieşea în anticameră, unde îl aşteptau deja toţi ofiţerii, în timp ce Maria-Luiza, frîntă de oboseală, a rămas în pat pînă la amiază. Împăratul glumea cu cei din anturajul lui. „Domnilor, căsători- ţi-vă cu fete de neam germanic, sînt generoase, naive, proaspete şi cele mai bune femei din lume“. Napoleon cunoscuse pînă atunci doar doamnele puţin „fezandate“ ale sfîrşitului de Secol XVIII. Sufletul acesta simplu, trupul cast, care se dăruieşte cu naivitate, îl încîntau. Chiar dacă nu i-a fost, pentru multă vreme, credincios Mariei-Luiza, a existat întotdeauna între ei un acord fizic. El era bărbatul pe care femeia nu-l putea interesa mai mult de o clipă. Îl atrăgea mai mult viitoarea mamă Maria-Luiza decît soţia, dar nu şi-a oferit niciodată răgazul de a înţelege fiinţele acestea schimbătoare, atmosfera în veşnică mişcare ce înconjura femeia, mai ales pe Maria-Luiza. Du Montet povesteşte că la cina de la Compičgne, unde se reunise toată familia, i s-a servit Mariei-Luiza o ,,glace en caisse“, adică o îngheţată învelită în hîrtie. Maria-Luiza a confundat îngheţata cu un biscuit şi a strivit-o, din greşeală, între degete; totul s-a desfăcut, hîrtia a căzut în farfurie, iar îngheţata pe genunchii prinţesei, „care a fost extrem de şocată de zgomotoasele hohote de rîs ale întregii familii imperiale“. S-a vorbit despre asta cu dispreţ în cîteva rînduri. Acest incident mărunt era unul caracteristic: Maria-Luiza şi-a trădat dezrădăcinarea de la primul gest. Şi aşa a fost întotdeauna. Hohotele de rîs erau dovada proastei educaţii a familiei imperiale, care va vedea pentru prima oară, apoi va imita o prinţesă adevărată. Pentru a face mai uşoară trecerea de la Curtea sa de parveniţi la vechea Curte a Franţei, împăratul făcuse multe eforturi, recrutase nobilimea decăzută – familiile de Montmorency, de Mortemart, de Béarn – pînă la rangul de paji, care se numeau, dintotdeauna, Contades sau Beaumont.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI