Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (12)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

La Saint-Denis, Maria-Luiza aşezase, pretutindeni, altare de rugăciuni şi nu mai vorbea de Ludovic al XVI-lea decît numindu-l „nefericitul nostru unchi”. Protocolul de la Tuileries îl va imita pe cel al lui Filip al II-lea, cu nenumăraţi servitori: „Femeile roşii”, în rochiile lor de mătase stacojie, păzeau gineceul; „Femeile negre”, cu şorţul lor de mătase neagră, supravegheau spălatul rufelor; „Femeile albe” făceau focul, pregăteau baia şi frecau parchetul. În Casa Imperială erau Montholon, Brancas, Beauvau, Chabot, La Griffe şi Montalembert. Cu ajutorul lui Segur (Philippe Paul, conte de Segur – 1780-1873 -, general şi istoric francez, a scris o importantă istorie militară a perioadei napoleoniene), Napoleon va construi casa fiului său după modelul Casei Copiilor Franţei. Medici, aprozi, majordomi, iar mai tîrziu doici şi dădace, toate vor fi copiate după cele ale Delfinului. Această reconstituire artificială a trecutului are un aer teatral. În cîţiva ani, totul se va preface în fum. Obişnuită cu Hofburgul, acest astru mort, centru al unei imobilităţi seculare aproape mistice, Maria-Luiza se simţea intimidată de mulţimea de personaje sclipitoare în veşminte noi, prea neobişnuite, fără credinţă şi fără tradiţii. La masă, pentru a anima conversaţia, Maria-Luiza şi-a întrebat vecinii, cu naivitate, „dacă n-au avut probleme în timpul îngrozitoarei perioade revoluţionare”. Or, vecinii săi erau Fouche şi Cambaceres. Instalată, la numai 20 de ani, în fruntea unei naţiuni străine, într-un Paris la fel de îndepărtat de Viena ca şi China, înconjurată de regicizi şi preoţi care juraseră pe Constituţia civilă a clerului francez, printre proaspeţii nobili, ale căror titluri au, pentru ea, doar semnificaţia înfrîngerilor, deoarece nu apar în nici o heraldică europeană, trebuie să se fi simţit ca o ostatică în mijlocul bandiţilor. Ea, care primise o educaţie rigidă, care nu citise decît cărţi unde se vorbea despre dragoste, care fusese mereu înconjurată numai de animale femele, trebuie să fi găsit moravurile franceze înspăimîntătoare, iar pe femeile pe jumătate dezbrăcate – scandaloase. Aşa se face că îşi ferea privirea şi i se reproşa că are o „figură de lemn” (Contesa Potocka). A primit două doamne de companie: pe viitoarea guvernantă a Regelui Romei, doamna de Montesquieu, şi pe Ducesa de Montebello. Simpatia Mariei-Luiza se îndrepta către aceasta din urmă, recent aleasă ducesă, femeie şireată, de origine modestă, îmbogăţită datorită favorurilor de care se bucurase Lannes, soţul său – se măritase cu un boiangiu, sau rîndaş, care, „la milioanele pe care le primise în dar, a adăugat o parte a comorii de la Nuestra Senora del Pilar la Saragosa” (Frédéric Masson). Maria-Luiza era pierdută în această lume, nu înţelegea nici numele celor care-i erau prezentaţi, mai ales că doamnele de la Curte le stîlceau intenţionat. Îşi frîngea evantaiele din timiditate, traversa orbecăind petrecerile de la Curte, petreceri care nu erau decît nişte nesfîrşite îmbulzeli, cu totul străine de exclusivismul de la Curtea austriacă. („La balul Şcolii Militare n-au fost decît vreo 6.000-7.000 de persoane”, îi scria Victor de Broglie lui Marmont.) În comparaţie cu străvechea Vienă, Parisul avea aerul unui oraş cu totul nou, pretutindeni se vedeau schele, ca nişte pasarele aruncate în grabă, spre o lume dispărută. Peste tot puteai observa construcţii de lemn, extrem de periculoase atunci cînd erau luminate de lustre cu mii de lumînări, sau înconjurate de focuri de artificii. De altfel, un mare incendiu a izbucnit la Ambasada Austriei, ca şi cum bătrîna şi uscata Austrie ar fi luat foc în contact cu noua Franţă. Chiar şi Arcul de Triumf – pe sub care trecuse Maria-Luiza -, care celebra victoriile, era neterminat şi de-abia se vedea de sub eşafodaje.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI