Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (13)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Ce chin îngrozitor trebuie să fi fost pentru cineva care nu se gîndea decît la odihnă şi la somn – în liniştea imenselor parcuri austriece, care se întindeau pînă în centrul oraşului – veşnicele salve de tun ale Primului Imperiu, salvele de tun ale războaielor şi ale victoriilor, salve de intrare în oraşe, salve pentru naşteri, pentru aniversări şi pentru vizite oficiale. Străină Franţei, străină chiar vieţii, Maria-Luiza nu era preocupată decît de ea însăşi. Cînd Saint-Aulaire a fost să o viziteze la Blois, în cursul scurtei şi catastroficei sale regenţe, a surprins-o pe Maria-Luiza ridicîndu-se din pat şi spunînd: „Ah, îmi priviţi piciorul! Mi s-a spus întotdeauna că e frumos…”, fără să-l întrebe nimic despre împărat, de la care nu avea nici o veste. Această anecdotă, deşi contestată, se potrivea destul de bine cu personajul. Mai tîrziu, Maria-Luiza nu şi-a amintit din Franţa decît de bomboane, dulciuri, ciocolată, gemuri, în care s-a iniţiat repede, specialităţi gastronomice ale provinciilor franceze (avea curieri care-i aduceau de la Rouen acadele cu aromă de mere). Detesta, în Franţa, castelele – Compičgne şi Fontainebleau, Tuileries şi Rambouillet -, călătoriile cu etape de 12, uneori chiar de 19 ceasuri, în care abia era timp pentru o gustare („Cinci minute!” şi ,,Cine nu e gata, lingura la brîu”, striga Napoleon). Nu-i plăcea decît Versaillesul, iar aici, ceea ce-i amintea de Austria, Trianonul. „Împăratul a pierit din pricina dragostei pe care a avut-o pentru persoane mediocre, iar asta chiar de la încoronarea sa”, spunea Stendhal. Printre mediocrii aceştia se număra şi Maria-Luiza. Această căsătorie, care a început prin a fi de ordin politic, s-a transformat într-o veritabilă iubire conjugală şi familială. Mai tîrziu, Insula Elba şi Sfînta Elena îi vor fi insuportabile împăratului, din clipa în care se va şti separat, pentru totdeauna, de „buna sa Luiza”. Mai ales pe Insula Elba, după ce-şi va fi aşteptat soţia toată vara, apoi toată toamna, va înţelege, în sfîrşit, că nu mai vine – să fi fost oare cele ,,O Sută de Zile” doar o expediţie disperată în căutarea Mariei-Luiza? Dar aceasta refuza să se întoarcă în Franţa împreună cu Regele Romei, iar Napoleon nu părea să-i poarte pică. O va scuti de resentimente pînă la sfîrşit. „Austria devenise familia mea. Şi, totuşi, căsătoria aceasta m-a pierdut”, a spus Napoleon, cînd era pe Insula Sfînta Elena. Căci Austria n-a fost niciodată familia sa. „Singura mea greşeală în această alianţă a fost să intru în ea cu o inimă burgheză…”, îi mărturisea lui Las Cases (Emmanuel de Las Cases – 1766-1842 -, istoric francez care l-a însoţit pe Napoleon în exilul său, redactînd în acest timp ,,Memorialul de la Sfînta Elena” – 1823). Napoleon n-a simţit niciodată că ar exista vreo diferenţă între oamenii ridicaţi la Revoluţie şi ceilalţi. Nici nobilii imperiului nu o simt, orbiţi de gloria lor vertiginoasă şi de banii uşor cîştigaţi, pe care îi risipeau. Mareşalii lui Napoleon puteau fi admiraţi, sau temuţi, dar nu au sedus niciodată Casele regale din Europa. Ei nu au fost niciodată respectaţi de o lume în care numai naşterea contează. Viaţa aranjează totul, netezeşte totul, în afară de naştere, care îl pune pe fiecare la locul său. Comuniştii vor spune, pe bună dreptate, că oamenii care nu s-au născut din clasa muncitoare sînt irecuperabili – ei vor fi înţeles că păcatul originar este unul social. Napoleon va declara că „Maria-Luiza era o soţie drăguţă şi cuminte, timidă, mereu înspăimîntată de mediul care-i ucisese mătuşa”. Mariei-Luiza îi va fi întotdeauna teamă, mai ales de luxul nesăbuit de care era înconjurată şi care contrasta cu simplitatea vieneză. Austriecilor, lumea de la Tuileries trebuie să le fi părut asemănătoare cu cea din America de Sud, sau cu fidelii lui Castro de azi. Lumea aceasta nu ştie să treacă dezinvolt de la palat la căsuţa de la ţară, de la armură la nădragii de piele ai omului de la munte, aşa cum Habsburgii, sub aparenţele lor rustice, rămîn întotdeauna vechea rasă aristocrată. Pentru ţăranii tirolezi, Maria-Luiza nu va fi împărăteasa Franţei după înfrîngere, ci o membră a familiei Habsburgilor aflată în călătorie. Cînd va reveni printre ei, în 1814, în berlina sa cu însemne franceze, tirolezii o vor saluta astfel: „Arhiducesa noastră se întoarce acasă!”. Maria-Luiza se putea întoarce la ea acasă. Napoleon şi miniştrii săi nu s-au simţit niciodată la ei acasă: au dormit în toate palatele Europei, în paturile tuturor regilor, dar niciodată în ale lor.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI