Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (16)

in Alte știri

 

 

Pe vremea Sfîntului Imperiu Romano-German, moştenitorul împăratului (care, în ultimele 4 secole, era un Habsburg) primea titlul de Rege al Romei. Napoleon, răspunzător de sfîrşitul Sfîntului Imperiu, se gîndea să resusciteze, pentru fiul său, magnificul titlu milenar. Cît despre fiica sa – dacă era o fetiţă -, ea putea primi titlul de Prinţesă a Veneţiei. Fidel tradiţiei regilor Franţei, Napoleon a convocat la Tuileries toată Curtea şi pe toţi marii demnitari ai statului, atunci cînd s-a apropiat naşterea. Aceasta s-a dovedit a fi grea. Iubirea lui Napoleon pentru soţia lui era atît de mare, încît a uitat pînă şi de speranţa de a avea un moştenitor, el strigîndu-i lui Dubois: ,,Salvaţi-o mai întîi pe mamă!”. Douăzeci şi una, douăzeci şi două de salve de tun… La a douăzeci şi doua, toate pălăriile au zburat în aer. Stendhal număra salvele de tun cu indiferenţă, acest moment istoric neimpresionîndu-l. ,,Eram culcat lîngă Angélique. Tunul a trezit-o pe la orele 10…” – acesta a fost singurul comentariu din jurnalul său. Nou-născutul a primit „jucărioare“ precum Coroana de Fier şi Legiunea de Onoare. I s-a pregătit şi un leagăn de aur, făcut de Thomyre, după un desen de Prud’hon (Pierre Paul Prud’hon – 1758-1823 -, pictor francez a cărui operă a marcat începutul Romantismului), o adevărată mizanscenă din mătase albă şi catifea roşie, iar delegaţiile Senatului, Primăriei şi Universităţii au venit să-l vadă dormind pe Regele Romei. Împăratul a vrut să facă din această naştere, ca de altfel şi din căsătoria sa, o imensă manifestare de propagandă politică. Napoleon a plîns de bucurie. Cînd i-a fost adus bebeluşul, Maria-Luiza a strigat: ,,Ah, fiul meu!”, sărutîndu-l pe nou-născut. (Acest prim elan către fiul său a fost şi singurul.) ,,Iubirea mea pentru soţul meu este, pe zi ce trece, mai mare…”, scria ea la Viena. După lăuzie, Maria-Luiza a continuat să fie supravegheată ca o femeie din harem. Nu aveau acces la ea decît ambasadorul Austriei, medicul şi bijutierul său, dar, în cursul acestor vizite, servitoarele ei stăteau întotdeauna în fundul odăii. Era pentru prima oară cînd Napoleon întîlnea o femeie care îi era fidelă. Toţi bărbaţii născuţi în Secolul al XVIII-lea sufereau de ipocrizie, iar inocenţa aceasta îi încînta, aşa cum i-au încîntat şi ideile lui Rousseau. Să ne amintim de celebra comparaţie pe care o făcea Napoleon între Joséphine şi Maria-Luiza, aflîndu-se pe Insula Sfînta Elena: ,,Una era arta însăşi, cealaltă, natura pură. Una – mereu în preajma adevărului, cealaltă – neştiind că există minciună”. Pe insulă, Napoleon poza în faţa Istoriei. Maria-Luiza era gloria sa, pe care nu o voia cu nimic întunecată. Ambele soţii ale lui Napoleon l-au înşelat, fiecare în felul ei, iar asta nu le-a împiedicat să fie geloase una pe cealaltă. Joséphine chiar plîngea atunci cînd, la Bagatelle, doamna de Montesquiou i l-a adus, la cererea sa, pe Regele Romei. În ceea ce îl priveşte pe Napoleon, fermecat de nurii tinerei sale soţii (şi pe Insula Sfînta Elena se lăuda: ,,Mîini şi picioare încîntătoare… perfecţiunea întruchipată!”), acesta nu se putea despărţi de ea, doamna urmîndu-l, întotdeauna, supusă.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI