Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (18)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Convins că va termina repede cu Rusia, Napoleon şi-a programat întoarcerea la Paris la sfîrşitul verii, urmînd să revină aici abia în Ajunul Crăciunului, după ce-şi va fi pierdut Marea Armată. Maria-Luiza nu părea că-şi dădea seama de dezastru. Indiferentă şi obosită ca întotdeauna, a gîndit la fel ca scumpa sa Montebello: ,,Oamenii ăştia nu ne lasă în pace cu ideile lor despre ţările de cucerit”. Conjuraţia lui Mallet, care a eşuat datorită unui miracol, l-a lovit în plin pe Napoleon, iar lipsa de reacţie de la Tuileries l-a exasperat. Maria-Luiza spunea că, dacă situaţia se va înrăutăţi, se va duce să ceară azil la ambasada tatălui său. În toată aventura aceasta ratată, nimănui nu i-a trecut prin cap să facă apel la Împărăteasă şi nimeni nu s-a gîndit la Regele Romei. Nu e greu să ne imaginăm neliniştea şi furia lui Napoleon. El, care zicea: ,,La Curtea mea, femeile nu vor îndrăzni să se amestece în politică”, îi va cere soţiei sale să se ocupe de politică. O va ridica la rangul de regentă. A înţeles că, de la căsătoria cu Maria-Luiza, Franţa nu mai credea în steaua lui norocoasă. Şi, pentru a lega cu forţa Austria de Franţa, i-a acordat Mariei-Luiza statutul de regentă. S-a folosit de ea pentru a negocia Concordatul cu Papa. Întors la Paris, şi-a însoţit nevasta în vizită la Sfîntul Părinte, care era prizonier la Fontainebleau. Îi dicta în fiecare zi scrisori, cînd ameninţătoare, cînd conciliante, sau pline de promisiuni, prin care le cerea Vienei şi Austriei să nu arunce în luptă, împotriva lui, în Germania, 100.000 de soldaţi din trupele odihnite. ,,Se spune aici, dragă tăticule, că i-aţi retras Împăratului sprijinul vostru şi, mai mult, că doriţi să porniţi război împotriva noastră… Dar lucrul acesta nu vă aduce nici un avantaj”. Maria-Luiza nu i-ar fi scris niciodată tatălui său pe tonul acesta. Se simţea că scrisorile erau dictate de Napoleon. Iar după efemerele victorii de la Lützen şi de la Bautzen, aceasta i-a scris tatălui său: ,,Împăratul Napoleon îl urmăreşte pe inamic. Nici nu vă pot spune cît mă bucură victoriile sale”. Epuizată de noile sale responsabilităţi, Maria-Luiza stătea la orizontală toată ziua, se ocupa, din pat, de afacerile de stat, primindu-l pe Cambacérčs în odaia sa. Aflînd despre toate acestea, Napoleon îşi găsea timp să fie gelos şi, în plin război, să-şi certe soţia: ,,Doamnă şi scumpă prietenă, am primit scrisoarea dvs., prin care mă informaţi că aţi acordat o audienţă arhicancelarului pe cînd vă aflaţi încă în pat. În nici o ocazie şi sub nici un motiv nu mai vreau să primiţi pe cineva în dormitor. Lucrul acesta nu este admisibil pentru o femeie înaintea vîrstei de 40 de ani”. Maria-Luiza începea să resimtă tragismul situaţiei de femeie sfîşiată, între două patrii. Scrisorile ei către Viena erau emoţionante atunci cînd nu i le dicta Napoleon. De altfel, ar fi putut să joace chiar un rol de moderator, pentru că îl vedeam pe Francisc al II-lea ţinîndu-se în umbra lui Metternich, care ar fi dorit distrugerea imediată a corsicanului. Să i se fi datorat, oare, Mariei-Luiza armistiţiul oferit lui Napoleon la 4 iunie 1813? Dar Metternich tocmai semnase un acord, prin care angaja Austria de partea Prusiei şi a Rusiei. A procedat în aşa fel încît armistiţiul să fi fost doar o capcană? Să ne amintim de celebra scenă de la Dresda, din Palatul Marcolini, dintre Metternich şi Napoleon: ,,Îmi aduceţi pacea, sau războiul?”, a întrebat Napoleon. ,,L-am pus pe Împăratul Francisc de 3 ori pe tron… M-am căsătorit cu fiica sa. Mi-am spus, de-a lungul timpului, că am făcut o prostie, dar am făcut-o, iar astăzi mă căiesc…”. Ceva mai tîrziu, Împăratul a revenit la subiect: ,,Oare n-am fost un nătărău să mă însor cu o prinţesă austriacă?”. ,,Dacă îmi cereţi mie părerea, Napoleon a făcut o greşeală, căci stăpînul meu nu va ezita să-şi sacrifice familia”, a răspuns, cu francheţe, Metternich. ,,Ceea ce spuneţi nu mă surprinde deloc, a replicat Napoleon, mă face doar să-mi dau seama de imensitatea greşelii mele…”. Să ne amintim şi de concluzia acestei întîlniri. Napoleon, deja învins, s-a rugat, a implorat: ,,N-o să porniţi război împotriva mea, nu-i aşa?”, iar Metternich, îndelung umilit, a răspuns: ,,Sire, sînteţi pierdut. Am bănuit asta de cînd am venit aici, acum, însă, sînt sigur”. Întreg eşafodajul căsătoriei politice s-a năruit. Să fi fost inutilă Maria-Luiza, să nu fi atîrnat chiar deloc în balanţă? Totuşi, Napoleon a convocat-o pe Împărăteasă la Mainz (în iulie-august 1813).

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI