Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Desigur, Napoleon îi inspira o profundă antipatie viitorului său socru. „Seamănă cu un croitor”, a rostit Francisc al II-lea. „Poate să spună ce vrea fiica mea, omul acesta nu-mi place deloc”. Şi cît dispreţ se regăsea în cuvintele sale! În ochii săi, corsicanul nu va fi niciodată altceva decît un revoluţionar pocăit. Oscila între două politici: să se alieze cu Napoleon împotriva Rusiei? – urletele Mariei Ludovica îl împiedica s-o facă -, sau să se alieze cu Rusia împotriva lui Napoleon? – Prusia îl împingea către această alianţă, iar înfrîngerile suferite de Marea Armată îl determinau să ia o hotărîre. Dar o schimbare bruscă s-a produs în mintea lui şi a rostit: „Nu doresc să-mi distrug ginerele, ci doar să-l aduc la raţiune”. Se întreba chiar dacă nu cumva l-a distrus pe corsican pentru ca rusul sa-i ia locul. Şi ideea i-a fost confirmată, din plin, în 1825, cînd Ţarul a revendicat Gurile Dunării şi protectoratul asupra Greciei. Din 1814, cu Napoleon exilat, scutiţi de umbra sa apăsătoare, „oamenii raţionali au fost înspăimîntaţi de imixtiunea forţată a Rusiei în Europa civilizată” (Bausset). În timpul celor ,,O Sută de Zile”, Napoleon avea privirea aţintită spre socrul său, „acest schelet, spunea el, pe care numai meritele strămoşilor l-au urcat pe tron”. A crezut că-i poate manevra pe Habsburgi, dar a fost manevrat de ei. Creştea numărul trimişilor la Curtea socrului, dar acesta nici nu se obosea să-i răspundă. Francisc al II-lea îi avea pe Maria-Luiza şi pe Regele Romei, şi nu le dădea drumul. Dar, cum se îngrijea de imaginea sa în faţa posterităţii, Împăratul Francisc al II-lea a declarat: „Eu nu voi face nici o presiune asupra arhiducesei, ea singură îşi va hotărî soarta”. Dacă ar fi crezut-o mai inteligentă, n-ar fi adoptat, poate, tonul acesta degajat. Dar îşi cunoaştea fiica şi ştia că-l va asculta, că se va întoarce fără vorbă multă la Viena, în sînul familiei. Mai ştia, însă, că fiica sa are nevoie de un bărbat, şi atunci l-a inventat pe Neipperg, despre care va spune cu devotament: „Slavă Domnului, alegerea cavalerului a fost una fericită”. Socrul acesta, pe care Napoleon îl lua drept „un brav idiot”, nu era chiar atît de prost. O dovedesc cuvintele pe care le-a adresat ministrului său de Finanţe, Contele Zichy: „După războaie, popoarele au o greutate mai mare în balanţă”. A înţeles perfect importanţa fiului lui Napoleon – acest ostatic nesperat a fost, întotdeauna, o ameninţare la adresa Bourbonilor, aşa că l-a ţinut lîngă el, l-a despărţit de Maria-Luiza, împărţind, astfel, rolurile pentru Istorie: Metternich a fost temnicerul cel rău, iar el – bunicul care îşi răsfăţa nepotul: mese în doi cu micul prinţ, mustrări surîzătoare, mîngîieri, lacrimi afectuoase. Şi, totuşi, i-a refuzat nu doar Parma şi o călătorie în Italia, ci şi drepturile ereditare la domeniul palatino-bavarez din Boemia şi ducatul de Reichstadt. Nu i-a dat nici măcar un regiment. L-a făcut doar Alteţă Serenisimă, neacordîndu-i nici titlul de Alteţă Regală, nici ,,Lîna de Aur”. Iar cînd tînărul duce s-a îmbolnăvit grav, i-a interzis să se ducă la mama sa. „Copilul rămîne aici”, a spus el. Îl iubea prea mult ca să se poată despărţi de el. L-a crescut la Curte, dar rangul pe care i-l va acorda va fi mai mic decît al celui mai mic dintre arhiduci. Nici un prizonier de stat n-a fost, vreodată, încarcerat şi distrus cu mai multă afecţiune. Însă, Francisc al II-lea şi Maria-Luiza nu vor asista nici măcar la înmormîntarea tînărului, fiindcă era nevoie să se deplaseze cîteva leghe.

Îngust la minte şi viclean, suflet de conţopist şi figură de mare senior, acest fals bonom, de o bunătate sinistră, acest om făcut să stingă vieţi avea o scuză. Născut la Florenţa, în decadenta Italie a Secolului al XVIII-lea, plină de ispite şi demnă de dispreţ, a fost „transplantat”, brusc, la Viena şi supus furiei educaţionale ce făcea ravagii pretutindeni, la Hofburg chiar mai mult decît în alte părţi. Era nevoie de o fire puternică pentru a rezista unui astfel de dresaj încrîncenat. Francisc al II-lea a ieşit din el oţelit şi cu inima uscată pentru totdeauna. Metternich îl numea „ein Aktenbohrer”, „un perforator de documente, care pătrundea în vraf pe dedesubt şi ieşea pe deasupra, fără vreun alt efect vizibil decît gaura prin care intrase”. Palid, cu spatele ţeapăn, cu craniul rotund şi neted, cu tenul de ceară şi obrajii perfect plaţi răsărind din lavaliera de muselină albă, petrecută de 3 ori, Francisc al II-lea se plimba pe jos prin oraş, cu o umbrelă în mînă, sau se arăta supuşilor săi cu împărăteasa alături, în cabrioleta trasă de un singur cal, cu frîiele în mînă, vorbindu-le oamenilor cu un accent vienez. Cu această imagine, a simplităţii bonome, cucerea mulţimea. Asta este tot ce i-a mai rămas din învăţăturile tatălui său, Leopold al II-lea: „Mai presus de orice, prinţii trebuie să ţină minte că toţi oamenii sînt egali”.

Francisc al II-lea era născut să fie împărat, aşa cum afirma Metternich: „Eu m-am născut prim-ministru”. În ciuda vicisitudinilor războaielor napoleoniene, el simte că Austria nu se îndoieşte de ea însăşi, pentru că, aşa cum bine spusese Arhiducele Carol, „un colos ca Austria nu se poate prăbuşi fără să tragă după el toată Europa”. Mai inteligentă, mai înţeleaptă decît Europa lui 1918, Europa din 1814 a ştiut să-şi asigure supravieţuirea, consolidînd această străveche structură, dar atît de fragilă şi de utilă.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI