Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (20)

in Alte știri

 

 

Urmată de trăsuri încărcate cu tezaurul de la Tuileries – diamante, argintărie, vase de aur, caşmiruri şi o garderobă incredibilă, ce cuprindea 150 de perechi de pantofi şi botine -, Maria-Luiza, în costum maro de amazoană, a părăsit Parisul la 29 martie. I-a spus lui Isabey: „Împăratul a ordonat să plec“. Dar Regele Romei s-a opus: „Eu nu vreau să plec!“. Au intrat în Blois, la 4 aprilie, pe aceeaşi ploaie şi acelaşi noroi ca şi la Compičgne, cu aceleaşi trăsuri care o aduseseră pe arhiducesa Maria-Luiza în Franţa… Maria-Luiza nu ştia ce se întîmplă la Paris, nu avea cunoştinţă nici de întoarcerea Bourbonilor. „I se ascund ziarele“, scria generalul Durand. Părerile erau împărţite în anturajul său: unii o sfătuiau să acţioneze în calitate de regentă, opunîndu-i-se lui Ludovic al XVIII-lea, alţii o îndemnau să recurgă la ajutorul tatălui său. Doamna de Montebello era împotriva credincioasei doamne de Montesquiou. Se pare că Napoleon a vrut s-o lase pe Împărăteasă să aleagă singură. Deosebim aici 3 tipuri de mişcări înspre soţia sa: „Vino… nu veni… sosesc“. Sau poate că încă spera ca Maria-Luiza să ia legătura cu tatăl ei la Rambouillet şi să aranjeze lucrurile? Maria-Luiza plîngea. „Nu e vina mea… Sînt părăsită de toţi. Vor să mă ia cu forţa“. Era moartă de frică. O cuprindea deznădejdea: „Să se hotărască odată, dar să înceteze agonia asta!“. (Méneval) Ne vine greu să desluşim sentimentele Mariei-Luiza la începutul acelei luni. Oare a rămas la Blois de teama cazacilor? Sau să-l aştepte pe împăratul Austriei, care îşi amîna, intenţionat, sosirea? Se temea, oare, să nu fie răpită de Joseph şi de Jérôme (Jérôme Bonaparte – 1784-1860 -, fratele mai mic al lui Napoleon. A fost regele Westfaliei – 1807-1813 -, apoi mareşal al Franţei – 1850 -, iar în 1852, preşedintele Senatului), care ar fi vrut s-o ducă la Sud de Loara? Oare de frica lor apela la Bausset şi Caffarelli? Te poţi pierde – iar ea se pierdea – printre numeroşii soli care se succedau: Garbois, Şuvalov, Saint-Aignan, Saint-Aulaire. Saint-Aignan se oferea s-o ducă la Fontainebleau. Şuvalov, ofiţer din tabăra împăratului Rusiei, îi garanta Mariei-Luiza că îi va asigura libera trecere în caz că binevoia să-l urmeze – el era cel care distribuia permise de liberă trecere, de aceea a fost urmat de tot ce-a mai rămas din guvernul imperial, din familia Împăratului, din mareşali. Maria-Luiza a plecat de la Blois şi s-a îndreptat spre Orléans. A doua zi, Saint-Aulaire i-a adus o scrisoare perfidă de la Metternich: „Pentru moment, cel mai bine ar fi să mergeţi în Austria, să aşteptaţi să se aleagă între locul în care se găseşte Napoleon şi propria dvs. reşedinţă“. Şuvalov şi Saint-Aignan o îndemnau pe Maria-Luiza să se îndrepte spre Rambouillet, iar ea nu a opus rezistenţă, pentru că deja tuşea şi scuipa sînge. Şi-au făcut apariţia şi prinţii Esterhazy şi Liechtenstein: tatăl său o aştepta la Rambouillet. Maria-Luiza nu mai avea veşti de la Napoleon de o săptămînă, dar, într-un tîrziu, a primit o scrisoare de la el: „Poţi să vii la mine, dacă găseşti cai de poştă“. Maria-Luiza i-a răspuns: „Am hotărît să nu plec nicăieri pînă nu-l văd pe tata. Am sufletul cernit că trebuie să plec fără a te întîlni. Gîndul acesta mă exasperează atît de mult, încît nu ştiu ce va fi cu mine, dar, scumpul meu prieten, să nu te superi, nu pot face altfel. Te iubesc atît de mult, încît mi se sfîşie inima. Mă tem să nu-ţi închipui că aş complota împotriva ta împreună cu tata“. Pe un bileţel scris la repezeală între Orléans şi Rambouillet, în noaptea de 12 spre 13 aprilie, se puteau citi aceste vorbe sincere şi atît de emoţionante, scrise de Maria-Luiza Împăratului: „Să ai mare grijă, e în joc soarta noastră“. La Blois, Maria-Luiza a aflat că Aliaţii au intrat în Paris. Generalul Durand, sosit din capitală, a anunţat-o pe Împărăteasă că Bourbonii au fost repuşi pe tron, „de parcă Napoleon nici n-ar fi existat“. Maria-Luiza şi-a chemat tatăl în ajutor.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI