Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (22)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Împărăteasa Austriei a spus despre ea, şi pe bună dreptate: „Toată lumea crede că Maria-Luiza este prostuţă, rece şi îngustă la minte, dar ea nu are nici unul din aceste 3 defecte”. Era, pur şi simplu, o fire fragilă şi mereu înspăimîntată. A apucat pe drumul bătut şi astăzi de turiştii englezi şi belgieni, care se îndreptau spre Elveţia, drumul care trecea prin Brie şi Champagne, spre Grosbois, Provins, Troyes, Dijon, ajungînd la Munţii Jura. Maria-Luiza îşi închipuia că o să facă o scurtă vizită la Viena înainte de a ajunge pe Insula Elba. Pe drum, i-a scris, din nou, tatălui ei, pentru a-i atrage atenţia asupra situaţiei financiare precare în care se găsea Napoleon – acestuia i se fixase o rentă de 2.000.000 de franci -, căci ea nu se încredea în Bourbonii „care nu vor plăti niciodată”. Iar lui Napoleon îi scria: „Tata vrea să petrec două luni în Austria. Cred că această din urmă lovitură mă va ucide. Tot ce-mi doresc acum este să poţi fi fericit acolo şi fără mine”. De la Dijon, Maria-Luiza s-a îndreptat spre Basel, căci, de teama cazacilor, voia să rămînă în sectorul ocupat de austrieci. La Basel s-a oprit la domnul Vischer, proprietarul Casei Albastre, care i-a povestit despre Regele Romei: „Copilul e tare cuminte. L-am sărutat pe obrăjorii lui grăsuţi şi cam moi. Are un ten palid, gălbejit, şi năsucul e cam fragil. Nu cred că va ajunge la o vîrstă prea înaintată” (E. de Bude). Odată trecută graniţa, comandantul convoiului, Contele Kinsky, ar fi vrut să evite Tirolul, dar Maria-Luiza a intuit că în inima Austriei, chiar şi cu o suită franceză, va fi protejată. Şi, într-adevăr, în Tirol o aştepta o mulţime entuziastă, care striga: „Trăiască arhiducesa noastră!”. Méneval făcea, şi el, parte din convoi. El povestea cum trăsura imperială a fost deshămată şi trasă de o populaţie în delir, care nu-i purta pică Împărătesei francezilor pentru executarea răzvrătiţilor tirolezi – ea era un vlăstar al Casei de Austria, care se întorcea acasă după ce-şi făcuse datoria. La Sankt Pölten a venit să o întîmpine împărăteasa Austriei, Maria Ludovica. Aceasta a dus-o la Schönbrunn, unde a aşteptat-o unchiul său, Carol. La trecerea trăsurii, vienezii l-au aclamat pe Regele Romei cu un nume nou: „Trăiască Prinţul de Parma!”. La Schönbrunn, Maria-Luiza şi-a regăsit surorile, unchii şi fraţii. Toate tinerele arhiducese s-au grăbit s-o îmbrăţişeze şi s-o mîngîie, de parcă primirea a fost regizată. Aşteptînd Congresul de la Viena, din toamnă, Maria-Luiza a redevenit mica prinţesă din copilărie, cea care pornea călare pentru a-şi lua gustarea pe culmea Kahlenberg. Au revenit la modă broderia, tapiseria, lecţiile de italiană cu abatele Landy şi pictura. (Putem vedea, încă, la Viena, 3 lalele frumoase, pictate în stil olandez de Maria-Luiza.) S-ar putea spune că nu i s-a întîmplat nimic. Maria-Luiza părea să ignore, cu desăvîrşire, reinstaurarea regalităţii în Franţa. Nu ştia că a trăit cea mai mare aventură a secolului. A scăpat, în sfîrşit, de soţul care sosea întotdeauna anunţat de tobe, ca un acrobat înaintea saltului mortal. Cu toate acestea, eforturile mamei sale vitrege de a face să dispară de la Schönbrunn orice amintire a lui Napoleon nu erau, mereu, încununate de succes. Maria-Luiza „manifestă, încă, preferinţă pentru orice lucru francez” (Hudelist către Metternich, 27 mai 1814). În ciuda spionilor din preajma sa, avea încă ieşiri energice: „Locul meu este lîngă Împărat. Vreau să mă duc la el, o să-mi fie bine oriunde voi fi împreună cu el”. Să fim drepţi cu Maria-Luiza: ea l-ar fi urmat pe Napoleon la Fontainebleau şi, foarte probabil, pe Insula Elba, poate chiar şi la Sfînta Elena, pentru că îl iubea. Dar, temătoare şi lipsită de voinţă, i-ar fi trebuit nişte consilieri loiali şi curajoşi, fie ei şi obtuzi, ca Savary, Duce de Rovigo. Or, Metternich hotărîse că va face iar o arhiducesă de Austria din Împărăteasa francezilor, şi tot francezii i-au fost complici. În jurul Mariei-Luiza se găsea întreaga camarilă a trădării: îngrozitoarea Ducesă de Montebello, prefăcutul Caffarelli, pînă şi doctorul Corvisart, care trăda ca un mareşal – cu voioşie. Doamna de Montebello, care deţinea o avere uriaşă, n-avea deloc de gînd să se îngroape de vie pe Insula Elba. O cunoştea destul de bine pe Împărăteasă pentru a fi sigură că, dacă-l va vedea pe Împărat, fie şi o singură dată, nu va exista pe lume o putere destul de mare care s-o împiedice să-şi unească soarta cu a lui. Aşa că a insistat pentru a o convinge pe Maria-Luiza să adopte o poziţie pe care Împăratul însuşi i-o recomandase: să se adreseze împăratului Austriei. Insinuări perfide se alăturară rugăminţilor doamnei de onoare. I s-a spus Împărătesei că Împăratul n-a iubit-o niciodată, că a avut 10 amante după căsătorie ş.a.m.d.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI