Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (24)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Pentru a salva aparenţele, Metternich l-a ridicat pe Neipperg la rangul de mare scutier, însărcinat cu afaceri şi mare şambelan al Casei Alteţei Sale. Era comandant sub drapelul alb-roz, fermecătoarele culori ale fostei Împărătese, culorile tenului său. Neipperg avea o mare influenţă asupra sa: imediat după întoarcerea la Viena, unde tocmai începuse Congresul, Maria-Luiza a fost pusă sub protecţia Aliaţilor. Ea şi Neipperg formau unul din cele mai antipatice cupluri ale Istoriei. Odioşi cîtă vreme Napoleon a fost în viaţă şi suferea, ei au devenit groteşti, ducînd în posteritate judecata dispreţuitoare a lui Chateaubriand. Boala şi bătrîneţea i-au transformat în propriile lor caricaturi: ea – cu pîntec mare de iepuroaică şi cuperoză, el – „aventurierul de Curte“ (Henry Houssaye), cu veşnica bandă neagră de pirat pe ochi şi cu servilismul său faţă de Viena. A fost omul bun la toate – la război, negocieri, acuarele, muzică, excursii, echitaţie ş.a. Viena l-a trimis în Suedia, pentru a-l face să treacă de partea sa pe Bernadotte (Jean-Baptiste Bernadotte, Carol al XIV-lea al Suediei – 1763-1844 -, mareşal francez al Imperiului din 1804. A fost făcut prinţ de Pontecorvo în 1806, devenind, apoi, prinţ moştenitor al Suediei, în 1810. În timpul campaniei din Rusia şi la Leipzig a luptat împotriva lui Napoleon. În 1818, i-a urmat la tron lui Carol al XIII-lea, întemeind dinastia ce domneşte astăzi în Suedia), apoi la Neapole, pentru a organiza trădarea lui Murat, şi la Aix, pentru a o seduce pe Maria-Luiza. Neipperg a fost eternul specialist al dezertărilor. Totul era ridicol la acest general de 42 de ani, care se arăta plin de atenţii faţă de o femeie de 23 de ani, cu ochiul (acela care-i mai rămăsese, după ce o sabie franceză i l-a scos pe celălalt, în timpul unei bătălii de avangardă, în Flandra) pe aşa-zisele activităţi clandestine ale Mariei-Luiza. Napoleon l-a trimis pe Hurault de Sorbée cu o scrisoare la Împărăteasă, însă Neipperg a ordonat ca emisarul să fie arestat. Neipperg nu vedea nimic dezonorant în rolul său de concubin-temnicer. La Viena, a luat cina în fiecare seară cu Maria-Luiza şi şi-a cîntat, cu conştiinciozitate, partitura din operele italiene. În agenda sa, Maria-Luiza nota: „Astă-seară, muzică, mai ales împreună cu generalul Neipperg“. La miezul nopţii, iese de la ea cu ostentaţie. Însă, Méneval şi suita dispăruseră de mult. Pe Insula Sfînta Elena, Napoleon, care cu siguranţă aflase de intimitatea soţiei sale cu generalul, l-a eliminat pe acesta cu un cuvînt: ,,Desfrînatul de Neipperg“. Este cu atît mai ciudată ura cu care Neipperg l-a urmărit, întotdeauna, pe Napoleon, ura feroce şi tenace a ratatului pentru erou. Maria-Luiza o primea, adesea, în vizită, la Schönbrunn, pe bunica sa, Carolina, regina Neapolelui, care locuia în castelul vecin, la Hetzendorf. Furioasă că nici coaliţia nu-i înapoia regatul Neapolelui, ci i l-a lăsat lui Murat, bătrîna regină şi-a descărcat ranchiuna împotriva lui Napoleon pe cei ce o deposedau. La logodna Mariei-Luiza i-a strigat acesteia: „Voi fi, deci, bunica diavolului!“. Mai tîrziu, însă, a fost de altă părere: „Întoarce-te lîngă Napoleon, aceasta este datoria ta de soţie“. Şi, zărind un medalion la gîtul nepoatei sale, i-a spus: „Ce rost are un portret dacă nu-i porţi imaginea în suflet? În situaţia ta, dacă m-ar fi oprit cineva, mi-aş fi făcut o funie din cearşafuri şi aş fi fugit pe fereastră!“. Însă, Maria-Luiza n-a fost niciodată o revoltată. Era doar o bombă dezamorsată – ştim de la Neipperg. Oare îşi dădea seama ce i se întîmplă? Ar fi putut să creadă că totul a fost un vis. Să fi fost ea, într-adevăr, soţia lui Napoleon? La Viena, Cardinalul Consalvi spunea că nu, aducînd documente în sprijinul afirmaţiei sale şi conchizînd: ,,N-a existat nici o căsătorie religioasă valabilă“. Trecuse de mult vremea cînd Maria-Luiza petrecea ore în şir, gînditoare, pe o bancă de la Schönbrunn, pe care se aşezase şi Napoleon, în 1809. Cu toate acestea, vienezii găseau că a rămas cu ,,prea mult orgoliu, chiar cu prea mult temperament“. Trăsura ei, care a păstrat însemnele imperiale, i-a şocat pe trecători – de aceea a cerut ca ele să fie scoase de pe portiere şi să fie schimbaţi nasturii de la livrelele servitorilor. Congresul de la Viena s-a desfăşurat fără ea – nu a fost invitată la nici o recepţie oficială, nici măcar la marea feerie pe gheaţă din faţa castelului. Aşa că s-a refugiat la Helenenthal, în pădurea de lîngă Viena (a nu se confunda cu Sfînta Elena!), sau la Baden, unde Beethoven se plimba îngîndurat. Maria-Luiza nu mai răspundea la scrisorile lui Napoleon, afirma Neipperg, conform unui raport al Poliţiei. Totuşi, anturajul francez părea să fi aflat despre proiectul de evadare a lui Napoleon: ,,Pasărea nu va întîrzia să-şi ia zborul“.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI