Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (26)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

La 20 aprilie 1816, Maria-Luiza sosea la Parma, însoţită de Neipperg, îmbrăcat în uniformă de paradă. Optsprezece trăsuri, dangăte de clopot, iar în catedrală se ardea tămîie în faţa altarului. Aici avea mai multe palate, dintre care două reşedinţe de vară, Sala şi Colorno, dar şi un venit de 500.000 de franci. Deşi dormitoarele erau separate de odaia unei cameriste, generalul dormea într-o cameră apropiată, chiar lîngă Maria-Luiza, pe care o încuia noaptea cu cheia, la fel ca Napoleon. Maria-Luiza mergea la plaja de la Livorno, unde se scălda. Prinţul de San Vitale îi era cancelar, Contele Scarampi – secretar de cabinet, iar Prinţul Soragna – mare scutier (familia Soragna are, şi astăzi, în frumosul palat de lîngă Parma, o sală cu suveniruri de la Maria-Luiza). Ducesa, grasă şi rozalie, era bună, generoasă, prin urmare, iubită de supuşii ei. Adora opera şi avea la Curte o excelentă trupă de artişti. N-a trecut nici un an şi ducesa a născut o fetiţă. Patru sau cinci ani mai tîrziu a născut doi băieţi. Traducînd în italiană numele german de Neipperg, toţi aceşti copii au fost conţi, apoi prinţi de Montenuovo. A ştiut, oare, Napoleon că ,,desfrînatul de Neipperg”, aşa cum magnific s-a exprimat Chateaubriand, ,,şi-a depus ouăle în cuibul Vulturului”? E controversată data la care Maria-Luiza a hotărît să se mărite cu Neipperg. Probabil că s-a făcut o cununie secretă în cursul celei de-a doua sarcini. Apoi, după moartea lui Napoleon, în 1822, o căsătorie morganatică. Maria-Luiza se simţea foarte departe de Napoleon. Nu l-a întîlnit pe generalul Gourgaud, care, în 1818, întors de pe Insula Sfînta Elena, i-a scris o scrisoare superbă şi rareori pomenită. Este ca şi cum Istoria o chema la bară pe Maria-Luiza. Scrisoarea era datată 25 august 1818: ,,Dacă Maiestatea Voastră are bunătatea să-şi amintească de întrevederea pe care am avut-o, în 1814, la Grosbois, atunci cînd, văzînd-o, pentru prima oară nefericită, i-am povestit toate întîmplările prin care trecuse Împăratul la Fontainebleau, îndrăznesc să sper că mă va ierta pentru trista sarcină ce-mi revine, anume să-i aduc la cunoştinţă că Împăratul Napoleon este pe moarte, pradă celei mai îngrozitoare şi mai lungi agonii. Da, Doamnă, cel pe care legile divine şi umane îl unesc cu dumneavoastră prin legăturile cele mai sfinte, cel pe care l-aţi văzut primind omagiile aproape tuturor suveranilor Europei, cel pentru soarta căruia v-am văzut vărsînd atîtea lacrimi piere de cea mai crudă dintre morţi, prizonier pe o stîncă din mijlocul Mării, la 2.000 de leghe de fiinţele cele mai scumpe inimii sale, singur, fără prieteni, fără familie, fără veşti de la soţia sa, sau de la fiul său, fără nici o mîngîiere. De la plecarea mea de pe fatala insulă, speram să vă pot întîlni, pentru a vă istorisi suferinţele prin care trece, convins că sufletul dumneavoastră generos va fi capabil să întreprindă multe”. Şi Gourgaud a implorat-o pe Maria-Luiza să intervină pe lîngă Congresul de la Aachen (Congresul de la Aachen, din 1818, a consacrat sfîrşitul ocupaţiei aliate în Franţa şi intrarea în Sfînta Alianţă a Guvernului lui Ludovic al XVIII-lea), unde s-au reunit suveranii aliaţi să pledeze cauza lui Napoleon, ,,căci acum nu mai este de temut. Este atît de nefericit, încît sufletele nobile nu pot să nu se intereseze de soarta sa”. A rugat-o pe Maria-Luiza să intervină pe lîngă ,,augustul său tată” pentru eliberarea lui Napoleon. După care a încheiat: ,,Napoleon ar părea uitat, dar i-a rămas Maria-Luiza, aşa că viaţa i-a fost, totuşi, redată”. Maria-Luiza s-a dus, într-adevăr, la un Congres, dar nu la cel de la Aachen, ci la Congresul de la Verona, împreună cu Neipperg. A fost nevoită să-i flateze pe Bourboni pentru a-şi apăra interesele. I-a făcut avansuri lui Chateaubriand, dar n-a nimerit persoana potrivită: ,,Am refuzat la început (scria acesta în «Memoriile de dincolo de mormînt») o invitaţie a Ducesei de Parma. Cum a insistat, ne-am dus. Am găsit-o foarte binedispusă. Universul întreg avea datoria să-şi amintească de Napoleon, dar ea nu se mai obosea cu asta. Rămăsese grea…”. (Admirabilă frază, de o grandoare dispreţuitoare!) Chateaubriand îi spunea, cu răutate, că, sosind la Piacenza, s-a întîlnit cu soldaţi din Parma, aceştia fiind ,,nişte nimicuri faţă de armatele imperiale de-altădată”. Maria-Luiza a răspuns sec: ,,Eu nu mă mai gîndesc la asta”. Neipperg, ,,omul cu maniere alese” (Chateaubriand), era un excelent gestionar şi administrator, care interzicea supeurile de după reprezentaţiile teatrale, pentru a echilibra bugetul. În schimb, nu primea decît dispreţ.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI