Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (27)

in Alte știri

 

 

Ura sa faţă de Napoleon nu putea fi stăvilită. Colecţiona cele mai mari infamii, răspîndea cele mai crunte calomnii pe seama Căpcăunului din Corsica, însă acesta era iubit în Italia, unde, la trecerea Mariei-Luiza, se auzeau aclamaţii, cum ar fi: ,,Viva il grande Napoleone e sua infelice sposa!” (,,Trăiască marele Napoleon şi nefericita sa soţie!”). Cînd cuplul se ducea la balul marelui Duce de Toscana, ofiţerii italieni ai Armatei imperiale îl arătau, batjocoritor, cu degetul, pe Neipperg şi strigau: ,,Il marito! Il marito!” (,,Soţul! Soţul!”). Micile inconveniente ale meseriei! Exista, însă, şi unul, mai mare: epuizarea fizică. Maria-Luiza îl exaspera pe general. Deşi îi făcea Ducesei copii peste copii, cu atît mai abitir îi cădeau dinţii şi părul. Nu mai avea nici puterea să se deghizeze la balurile mascate de la Curtea din Parma. Lîna sa de Aur, broderiile de feldmareşal, obligaţiile de prim-ministru erau o greutate infernală. Ce n-ar fi dat să fie simplul soldat de altădată! Marile cruci ale decoraţiilor ornau în van dezonoranta sa poziţie. La o reprezentaţie cu ,,Bărbierul din Sevilla”, fosta Împărăteasă a aflat că Napoleon a murit. Viena nu s-a obosit să confirme vestea, care ar fi trebuit, totuşi, anunţată oficial. Neipperg a luat asupra sa această sarcină. Numele atît de detestat nu a fost nici măcar pomenit, iar proclamaţia a anunţat simplu: ,,Moartea serenisimului soţ al Stăpînei noastre, Prea Augusta Suverană”. Napoleon, promovat, astfel, la rangul de prinţ consort, a fost ultima răzbunare a generalului-amant… Neipperg a avut satisfacţia de a scuipa pe mormîntul lui Napoleon, dar asta l-a costat viaţa. Se zvonea că o bătea pe Maria-Luiza. A sfîrşit prin a o urî. Neipperg a murit în 1829, din cauza unei aortite, ca un brav armăsar istovit. Mormîntul său, care poate fi văzut şi astăzi la Parma, a costat-o pe văduva lui 120.000 de franci-aur. Doctorul Burton luase un mulaj al lui Napoleon pentru masca mortuară şi l-a trimis la Parma. Maria-Luiza l-a dăruit, însă, copiilor intendentului, care, legîndu-l cu o sfoară, l-au folosit ,,ca trăsurică” (Hermann Rollet). ,,Doresc să-mi luaţi inima”, i-a spus Napoleon doctorului Antommarchi, la 28 aprilie, ,,şi să i-o duceţi la Parma dragei mele Maria-Luiza. Îi veţi spune că am iubit-o cu tandreţe şi că niciodată n-am încetat s-o am în gînd. Dacă Împărăteasa n-a făcut nici un demers ca să-mi uşureze pedeapsa, este pentru că era înconjurată de spioni care nu-i dădeau voie să acţioneze. Maria-Luiza era o fiinţă plină de virtuţi”. Antommarchi a venit la Parma cu inima lui Napoleon – a profitat de ocazie pentru a cere şi o pensie -, dar a fost întîmpinat de Neipperg. Maria-Luiza l-a pus pe acesta să spună că e bolnavă, însă, în aceeaşi seară, doctorul a văzut-o în loja ei de la Operă, la ,,Cenuşăreasa”. Anglia s-a opus transferului inimii lui Napoleon. (Bizară răzbunare împotriva unui mort.) Antommarchi a făcut apel la Metternich, care i-a vorbit Mariei-Luiza şi a obţinut următorul răspuns, pe cît de vag, pe atît de semnificativ: ,,Nu mai doresc decît un lucru, ca rămăşiţele Împăratului să fie lăsate să se odihnească în pace”. Cu alte cuvinte, ,,N-o să mai iau asupră-mi inima lui”. Să nu-i reproşăm Mariei-Luiza că nu avea cultul amintirilor, căci i-a lăsat uneia dintre fiicele sale, prin testament, un medalion preţios care conţinea… ochiul crăpat al lui Neipperg. După moartea lui Neipperg au început problemele financiare. Maria-Luiza a încercat să împrumute, pe bază de ipotecă, 10.000.000 de la familia Rothschild, pretextînd că are nevoie de bani pentru a acoperi cheltuielile oficiale ale ducatului. În realitate, pentru a le face zestre copiilor Neipperg. A dat atunci la topit faimoasa trusă de toaletă din aur, cadoul oraşului Paris. Leagănul Regelui Romei a scăpat de cuptor ca prin minune. Metternich i-a oferit o rentă de 1.000.000 să părăsească Parma. Maria-Luiza a refuzat, dar, ceva mai tîrziu, cînd a izbucnit revoluţia la Parma, i-a părut rău. Una dintre grijile sale constante era aceea de a intra în graţiile Bourbonilor. Sănătatea lui Ludovic al XVIII-lea o preocupa mult mai mult decît cea a lui Napoleon. Făcea numeroase avansuri, care îl lăsau rece pe Ludovic al XVIII-lea, dar care l-au înduplecat pe Carol al X-lea, acesta consimţind să acrediteze un ministru la Parma. Dispunem de o întreagă galerie de portrete ale Mariei-Luiza, întrucît văduva străină a lui Napoleon îi interesa pe contemporani. Imbert de Saint Amand o descria ca fiind ,,însetată de consideraţie, ca toate femeile aflate într-o situaţie falsă”.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI