Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (28)

in Alte știri

 

 

Şi Lamartine, secretar de legaţie la Florenţa, era de aceeaşi părere: ,,Îi place la Parma, pentru că acolo nimeni nu e mai presus de ea şi pentru că e mai uşor să fii spiritual la Parma decît la Paris“. Maisonfort, ministrul plenipotenţiar al Franţei, i-a consacrat o frază politicoasă, diplomatică şi convenţională. Vitrolles, mai sincer, i-a făcut un portret frapant. El găsea că suverana îmbătrînită avea ,,un caracter facil, ba chiar mobil! Părea că nu-şi mai aminteşte de timpul petrecut în Franţa… M-a întrebat care este cea mai mare biserică a Parisului… Nu-şi mai amintea numele fraţilor şi surorilor lui Napoleon“. ,,În vremurile din urmă – îi mărturisea Maria-Luiza (fidelă naturii sale – obosită şi languroasă) -, am fost atît de fericită aici, încît prima parte a vieţii mele îmi pare acum un vis urît“. Maria-Luiza a crescut într-o rochie de postav gri şi a murit într-un simplu neglijeu. Între cele două a fost luxul nemăsurat al Primului Imperiu, plătit din rechiziţii, vămi, taxe, contribuţii de război, jafuri portugheze, sau romane, cotizaţii elveţiene, comori ale principatelor germane, colecta extraordinară impusă Prusiei, pedepsele monetare aplicate Sileziei, Iliriei, mînăstirilor spaniole, înfiorătoarea sărăcire a Austriei, patria sa după bătălia de la Wagram. Toate pentru feeria vestimentară a Mariei-Luiza: 24 de duzini de batiste din dantelă de Valenciennes, de la doamna Lolive, şalurile de Alençon de la Lenormand, mantiile de Curte de la Lesueur, 48 de perechi de pantofi din satin alb, cizmuliţele de călărie din catifea stacojie, evantaiele cu mînere de aur şi pietre preţioase, diamantele şi smaraldele, toate bijuteriile şi toaletele ameţitoare. Dar iată portretul fostei Împărătese a francezilor, lăsat nouă de tînărul prinţ de Faucigny-Lucinge, ataşat la Curtea Ducesei de Berry, prezent la vizita Mariei-Luiza, Ducesă de Parma: ,,Am văzut apropiindu-se o persoană urîtă, care nu se ţinea dreaptă, îmbrăcată fără pic de cochetărie, pe scurt, cu o ţinută destul de vulgară. Avea 56 de ani, pierduse totul. Trăsăturile greoaie şi fizionomia atît de puţin expresivă îi dădeau un aspect trist, de bătrîneţe venită prematur. Cu înfăţişarea ei atît de neîngrijită, ai fi zis că e o burgheză oarecare“. La moartea lui Francisc al II-lea, Maria-Luiza scria: ,,Pierzîndu-mi tatăl, am pierdut totul“. Dar, Viena s-a îngrijit ca ea să nu piardă chiar totul: i l-a trimis, în calitate de mare maestru al Curţii din Parma, pe Contele Charles de Bombelles, fiul unui emigrant francez, aflat în serviciul Austriei. Acest gentilom al lui Ludovic al XVIII-lea primea o pensie de la Curtea vieneză, care l-a expediat la Parma. Personajul ,,fin şi delicat, împăcat cu soarta“, plăcuse cîtorva femei, dar şi Mariei-Luiza, în ciuda figurii sale plicticoase de iezuit, înfiptă într-un guler de notar balzacian. Ea i-a oferit căsătoria, pe care el s-a văzut obligat s-o accepte şi care s-a încheiat la 17 februarie 1834. Bombelles abia i-a ajuns Mariei-Luiza pe o măsea: soţia Căpcăunului devenise, ea însăşi, o scorpie. El, ,,resemnat“, ca şi cum s-ar fi achitat de o sarcină, s-a înclinat în faţa bătrînei suverane, mereu pregătită să primească bărbatul de rang înalt. Ciudatul portret al Ducesei de Parma, pictat de Giuseppe Molteni, datează din acea epocă: blonda Maria-Luiza a devenit o brună uşor mustăcioasă, cu o figură exagerat de prelungă. Şi-a păstrat, totuşi, ochii de felină chinezească, pătimaşă şi înlăcrimată. Prefecţii din Doubs şi din Ain, anunţaţi de îndată ce ea a sosit în Elveţia pentru cure, o descriu ca pe o persoană ,,plină de reumatisme şi anchiloze, foarte neglijentă, retrasă, o femeie trecută“. Era urîtă de toţi francezii din epocă, aşa cum a fost detestată şi de Istorie. Maria-Luiza şi-a găsit sfîrşitul la Parma, ca un vechi Correggio, uitat într-un muzeu de provincie. O miniatură o înfăţişează cu bucle lungi, care cad peste un guler din dantelă albă, ca o Lelia (personaj principal al romanului cu acelaşi nume al scriitoarei George Sand) muribundă. Ultima ei plăcere a fost opera. Un francez, Jules Lecomte, a venit să cînte la Parma. În absenţa lui Bombelles, se pare că Maria-Luiza ,,a gustat puţin“ şi din tenorul francez. Cel puţin aşa s-a lăudat el. Întreg Parisul, spuneau Monselet şi Arsene Houssaye, îl cita: ,,Am cîntat în faţa Mariei-Luiza. M-a reţinut pînă tîrziu, iar cina a durat toată noaptea. Cînd m-am trezit, mi-am putut imagina că eram Napoleon“. Maria-Luiza a murit la Parma de pneumonie, înconjurată de copiii şi nepoţii Neipperg, la 17 decembrie 1847. Şase zile mai tîrziu, trupul neînsufleţit, aşezat pe un catafalc, închis în 3 sicrie îmbrăcate în catifea violetă, a pornit spre Viena, escortat de husari, şi a intrat în cripta Capucinilor, pentru a se alătura strămoşilor săi Habsburgi. La înmormîntare, arhiducele Ferdinand d’Este a reprezentat Curtea austriacă.

Sfîrşit

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI