Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (3)

in Alte știri

La Congres, la această „gală a păcii”, Viena şi-a deschis porţile în faţa a 10.000 de străini de rang înalt, ca şi cum ar fi deschis uşile unei săli de recepţie, într-o Europă aflată în ruină. Cum au reuşit Viena, o capitală relativ mică, şi Francisc al II-lea, un suveran cu moravuri burgheze, să facă faţă feeriei care a durat un an? Unde au putut să cazeze 450 de înalte personaje, cu suitele lor? Cum a adăpostit Hofburgul 2 împăraţi, 2 împărătese, 4 regi, 1 regină şi 2 prinţi moştenitori, toţi cu suitele lor, în acelaşi timp? Cum au asigurat vestitele „grajduri albe” destui cai şi trăsuri pentru plimbările misiunilor diplomatice ale tuturor acestor „regi în vacanţă”? Cum a făcut faţă Francisc al II-lea enormelor cheltuieli, la doar 3 ani de la devalorizarea cu 4 cincimi a monedei? Suveranii străini s-au oferit să-i ramburseze cheltuielile, dar el a refuzat, cu un gest simplu, regal, iar Metternich a rămas „ministrul ospitalităţii austriece”. Viena nu mai văzuse atîtea capete încoronate la un loc de la Maximilian I, care, în 1515, i-a primit la castelul său pe regii Boemiei, Poloniei şi Ungariei. Iată ce scria un vizitator francez din acele timpuri: „Numai printr-un mare ghinion ai putea să nu te întîlneşti cu un împărat, cu un rege, sau cu un prinţ regent plimbîndu-se pe jos, ca într-o staţiune balneară, atunci cînd nu se joacă de-a soldaţii. Cînd nu au loc nici o mare paradă şi nici o vînătoare […], strălucesc, cu toţii, în frumoasele lor uniforme, pe la petrecerile oferite de Împăratul Francisc al II-lea, atît de simplu, de sobru, de magnific”. Mărinimia aceasta a costat mult: 30.000.000 de florini. Viaţa la Viena era ameţitor de scumpă, lemnele de foc costau greutatea lor în aur, periferiile se umpleau cu preaplinul hanurilor din oraş, chiriile aveau preţuri atît de mari, încît un proprietar îşi putea cumpăra un imobil în 3 luni. Viena avea nevoie de 20 de ani ca să se refacă după Congres, dar s-a distrat pe cinste. Ce minunăţie, cu şirurile de caleşti aurite pictate de Rubens, însoţite de trupele în caftane, cu centuri de caşmir, care-i îndepărtau pe curioşi cu bastoanele lor cu mînere de argint! Echipajele precedate de alergătorii lor, toţi aleşi cu grijă, deoarece se organizau întreceri la care puteai vedea familiile aristocrate încurajînd, cu strigăte puternice, alergătorii ce le purtau livreaua. În Prater, costumele orientale, sau semiorientale, poloneze, sau ruseşti se amestecau cu uniformele germane, confecţionate după modelul celor care făceau parte din Casa de Hanovra. Artileriştii ruşi, în alb, îşi încrucişau drumurile cu ulanii prusaci, îmbrăcaţi tot în alb. Toată lumea bună era cazată prin grija Hofburgului şi hrănită de ofiţerii şi şambelanii împăratului, care aveau mereu masa pusă. Suveranii îşi făceau vizite şi se decorau reciproc, schimbau cadouri – haine de interior tivite cu zibelină, sau carafe din argint de Prusia. Fiecare îl numea pe celălalt colonel onorific în armata sa, ceea ce însemna că trebuia comandată o uniformă corespunzătoare, croitorii din Viena avînd tot timpul de lucru. Meniurile se schimbau de la oră la oră, în funcţie de festivităţi, la fel şi ordinea decoraţiilor etalate pe tunicile albe (faimoasele tunici pe care le purta Franz Joseph şi pe care le-au copiat naziştii), în funcţie de prezenţa unui monarh, sau a altuia. Împăratul le oferea oaspeţilor săi prilejul de a merge la vînătoare de bîtlani, demonstraţii de dresaj de şoimi şi ţarcuri cu vînat, împrejmuite cu plase din epoci preistorice, aşa cum se pot vedea şi pe tapiseriile lui Maximilian, reprezentînd „Vînătorile”. După vînătoare veneau superbele caruseluri montate în manejul lui Carol Quintul, sub albele galerii, dar atunci pline de spectatori: turniruri cu vestitori, jocuri de societate sub imensele candelabre cu lumînări, a căror strălucire se reflecta pe valtrapurile albe ale cailor dresaţi la înalta şcoală spaniolă. Metternich prezida, ziua, şedinţele Congresului la Cancelarie, iar seara, reprezentaţiile trubadurilor amatori, sau tablourile vivante, deoarece lumea se dădea în vînt după acestea, în care se înfruntau toate frumuseţile Europei. Pretutindeni se organizau loterii de obiecte mirifice, cea mai mare loterie fiind însuşi Congresul, asaltat de prinţi mediatizaţi şi de conţi mediatori, unde, cu suficientă îndemînare, se puteau cîştiga averi, sau regate. Erau, acolo, toţi cerşetorii Europei: prinţii de Condé, „cîini laşi” (Stein) şi şobolanii scăpaţi din naufragiul Primului Imperiu, „scursoarea Confederaţiei” (Confederaţia Rinului – uniunea politică a cîtorva state germane – 1806-1813. Plasată sub protecţia lui Napoleon, începînd cu anul 1808, Confederaţia cuprindea toate statele germane, cu excepţia Prusiei. S-a destrămat după bătălia de la Leipzig, din octombrie 1813.) În afara vieţii mondene se ţeseau intrigile diverselor interese politice. Ruşii îşi avea „cartierul general” la Prinţul Bagration, care a dat, ulterior, faliment, fiindcă fondurile sale secrete au secat. Era rivala lumii austriece, stabilită în salonul Prinţesei de Sagan. Salonul Talleyrand păstra echilibrul între ele. „La Viena, spunea Contele de La Garde, se întîlneau marii ofiţeri ai maiestăţilor jefuitoare cu avocaţii maiestăţilor jefuite”.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI