Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Hanul ,,Împărăteasa Austriei“, cel mai vestit din Viena, adăpostea lumea afacerilor şi a jurnalismului (un fel de bar al Ritz-ului, din Parisul de la 1919). Publicistul Gentz, omul lui Metternich, mergea, adesea, acolo, pentru a transmite cuvîntul de ordine, sau pentru a culege informaţii. În această „Capua a spiritului“ (oraş antic din Sudul Italiei. A fost întemeiat de etrusci în Secolul al VII-lea î.Chr. Colonizat de romani, devine unul din oraşele romane cele mai prospere în timpul Republicii şi al Imperiului), divertismentul nu înceta niciodată: vizite la atelierul lui Isabey, baluri mascate pentru copiii nobilimii, cîntăreţi tirolezi, jocuri de noroc la ruşi – Prinţul Galiţîn şi-a pierdut, într-o noapte, întreaga avere, pînă şi caleaşca, pentru ca apoi, jucîndu-şi harnaşamentul, să recîştige totul în aceeaşi noapte. Însă, cu adevărat feerice erau nocturnele de pe lacul îngheţat de la Schönbrunn: sănii în formă de lebădă, conduse de vizitii îmbrăcaţi în catifele de culoarea smaraldului, clopoţei de argint, cai din care ieşeau aburi de sub pieile de tigru ce-i înveleau, femei încîntătoare, cu diademele lor de diamante acoperite de promoroacă, tremurînd în hainele de zibelină (hermina le era rezervată împăraţilor), însoţite de nobili patinatori, urmaţi de oameni cu timpane şi trompete, pe caii lor cu potcoave pentru ghiaţă, cai ale căror cozi şi coame erau împletite cu panglici în culorile Habsburgilor, galben şi negru.

Toată fantasmagoria asta de bal polar cu torţe contrasta bizar cu simplitatea patriarhală a stăpînului casei, care continua să păşească liniştit, sprijinindu-se în cele două toiege ale sale, Metternich şi Poliţia.

Metternich reuşise un tur de forţă, el obţinînd trecerea prin Austria nu doar a „majorităţii transporturilor poştale, a celor dinspre India, a corespondenţei către Italia meridională, care ar fi putut, la fel de bine, să treacă prin Marsilia şi Piemont“ – cum spune excelentul biograf al lui Metternich, C. de Grünwald -, ci şi a valizelor diplomatice ale mai multor state. În Europa Centrală, Austria asigura un serviciu poştal regulat pentru Anglia, Sardinia, Bavaria şi Franţa. Ce pradă bogată pentru misteriosul Cabinet negru, „care desigila rapoartele tuturor ambasadorilor şi înalţilor funcţionari, fără a-i ierta pe membrii familiei imperiale şi pe suveranii străini“. Unele scrisori nu mai ajungeau la destinatar. Aşa s-a întîmplat şi cu cele ale lui Napoleon către Maria-Luiza, în timpul celor ,,O Sută de Zile”. Aceste scrisori se găsesc şi astăzi în Arhivele Vienei, dar Maria-Luiza nu le-a văzut niciodată. Metternich avusese, întotdeauna, o mare admiraţie pentru sistemul de supraveghere politică practicat de Napoleon şi îl luase ca model. (Faimoasa poliţie austriacă, atît de incriminată de Stendhal în Italia, nu era decît o palidă copie a administraţiei napoleoniene.) Corsicanii s-au priceput întotdeauna la treburi poliţieneşti.

Cabinetul negru deschidea pînă la 15.000 de plicuri pe an şi le lipea perfect la loc. Tenebroasa instituţie citea, astfel, scrisorile lui Napoleon, pe ale Papei, pe ale Ţarului şi pe ale lui Carol al X-lea. Eichfeld, şeful acestui serviciu, descoperise cheia a 85 de cifruri, iar cancelarul era tare mîndru că se specializase în codul rusesc, a cărui descifrare durase 4 ani. Specialiştii în coduri de la Viena erau atît de vestiţi, încît celelalte state apelau la „Ballhaus-platz“ pentru elaborarea noilor cifruri. În călătoriile sale, cancelarul era întotdeauna însoţit de specialiştii săi în cifru, deghizaţi în servitori. În 1833, cifrul francez a fost sustras, pentru cîteva ore, din dormitorul fiului ambasadorului Saint-Aulaire. De multe ori, cînd îi primea pe ambasadorii străini, Metternich cunoştea deja instrucţiunile pe care le primiseră şi se amuza observîndu-i cum se achită de sarcini. „Am găsit în dosarul «Franţa 1832», scria Grünwald, 107 documente. Impresia este năucitoare: te-ai putea crede în arhivele de la Quai d’Orsay“. Poliţia a demarat cenzura abia la începutul secolului. Pînă atunci, această acţiune se aflase în mîinile iezuiţilor, servitori ai ordinii morale.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI