Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

Această Poliţie de stat depindea de Poliţia Curţii („Hofstelle“), un adevărat minister. Nu e greu de ghicit în ce sens se exercita cenzura: interdicţie pentru frenologul Gall de a ţine conferinţe de craniologie, deoarece acestea nu inspirau încredere, ca şi pentru volumul „Lieder“, al lui Heine. (Metternich plîngea citindu-i versurile, dar tot le interzicea.) Pentru că, pe o piatră funerară, s-a găsit inscripţia „Carpe diem“, toate înscrisurile de pe pietrele funerare au început să fie supravegheate. Romanele, chiar şi cele clasice, care aveau ca subiect dragostea, erau suspecte, pentru că dragostea nu era considerată înălţătoare pentru spirit. Iar atunci cînd marele poet austriac Grillparzer nu a fost interzis, operele lui au fost prelucrate. („Există, oare, ceva periculos în operele mele?“, îl întrebase scriitorul pe cenzor. Acesta i-a răspuns: „Nu se ştie niciodată“.)

În artă, găselniţele criticilor dovedeau deja o imaginaţie debordantă: tablourile trebuiau repictate, sculpturile revizuite, sau îmbrăcate. În ceea ce priveşte învăţămîntul public, într-un discurs ţinut la Universitate, împăratul a spus: „Nu avem nevoie de savanţi, ci de cetăţeni oneşti“. Cenzorii de teatru trebuiau să vegheze ca, în timpul unei scene de dragoste, cei 2 logodnici să nu părăsească scena în acelaşi timp. Exista interdicţia de a vorbi despre divorţuri, sau divorţaţi. Pentru că un paricid ar fi putut şoca spectatorii, în „Kabale und Liebe“ (,,Intrigă şi iubire”), tatăl era înlocuit cu un unchi. Schiller era considerat unul dintre autorii cei mai periculoşi. În „Hoţii“, unui ticălos care se numea Francisc i s-a schimbat numele, deoarece Francisc îl chema şi pe împărat. „Maria Stuart“ a fost, la rîndul ei, interzisă, pentru că decapitarea eroinei putea duce cu gîndul la cea a Mariei Antoaneta. Cuvîntul „libertate“ era proscris; Don Juan nu mai avea voie să cînte „Trăiască libertatea!“, ci „Trăiască veselia!“. „Wallenstein“ era, şi ea, interzisă. „Conjuraţia lui Fiesco“ putea fi jucată cu condiţia ca, în final, conjuraţii să cadă la picioarele Dogelui, mulţumindu-i pentru clemenţa sa – pentru a arăta limpede că întreg complotul eşuase. Goethe era mai puţin neliniştitor. Totuşi, cenzorul austriac îi reproşa îngerului lui „Faust“ că este lipsit de bun-simţ faţă de Mefisto. „Nathan der Weise“ (,,Nathan înţeleptul”), în care 3 religii apar pe acelaşi plan, a fost revizuită de-a lungul anilor. De asemenea, nu se putea spune „O Gott!“, numele lui Dumnezeu fiind rezervat Teatrului Curţii. Moravurile erau supravegheate îndeaproape: cele 20.000 de prostituate ale Vienei au fost tunse şi condamnate să măture străzile. Cînd trecea împăratul, acestea îl salutau în bătaie de joc, dînd onorul cu măturile. Dacă vreun trecător le făcea curte, acesta era înrolat cu forţa în armata măturătorilor de stradă. Maria Tereza instituise vreo 50 de comisii de castitate – probabil pentru a-şi supraveghea soţul, pe Francisc de Lorena -, care făceau vizite la domiciliu şi urmăreau adulterii. Abuzurile au fost atît de mari, încît aceste comisii au fost desfiinţate. Însă, sistemul poliţienesc nu s-a înduplecat pentru atîta lucru. Avem posibilitatea, astfel, să cunoaştem latura echivocă a Sfintei Alianţe, ea însăşi o operaţiune poliţienească internaţională şi un cordon sanitar de tip politic. Cu toate acestea, dacă îl privim pe Metternich doar din perspectiva Poliţiei sale, sau a atitudinii nemiloase faţă de Maria-Luiza şi Regele Romei, riscăm să-l judecăm greşit pe acest mare om de stat. „Lumea atîrnă de un fir de păr“, îi scria el mamei sale, cu 25 de ani înainte de Congresul de la Viena. Dar, el a consolidat acel fir. A fost de acord cu stăpînul său imperial, care, pe patul de moarte, i-a spus fiului: „Guvernează fără să schimbi nimic“. Ni i-am putea imagina pe aceşti 2 bărbaţi cu faţa întoarsă spre trecut, asemenea damnaţilor lui Dante. Dacă Metternich se temea de schimbări, era pentru că a văzut, de-a lungul vieţii, totul şi contrariul său. El ghicea în spatele schimbărilor „marea şi profunda imobilitate“, pe care au simţit-o Maurras şi Paul Valéry (Charles Maurras – 1868-1952, scriitor, teoretician şi om politic francez. A luptat pentru reinstaurarea monarhiei şi a făcut din Biserică un instrument politic, care a atras asupra mişcării iniţiate de el, Acţiunea franceză, oprobriul Romei – 1926. În cel de-al II-lea război mondial, l-a susţinut pe mareşalul Pétain. În 1945, a fost condamnat la închisoare pe viaţă), lăsînd evenimentul mulţimii de gură-cască. („Detest evenimentul“, ne spunea, cîndva, Valéry.) Frumos, spiritual, iubit de femei, avînd aventuri celebre pînă şi în rîndurile inamicilor (Caroline Murat, una dintre surorile lui Napoleon, soţia mareşalului Joachim Murat, devenit, în 1808, rege al Neapolelui), călător pe la toate Curţile Europei, pe care le cunoaşte în profunzime şi ale căror limbi le vorbeşte fără accent, cu privirea rece, pătrunzătoare şi voluntară, Metternich a tratat de la egal la egal cu cele mai mari personalităţi ale timpului său. Să fie, oare, vina lui că Austria a fost, după o celebră zicală, „în urmă cu o idee, cu o armată, cu un an?“. La fel de rece ca şi cancelarul său, dar mai impenetrabil, Francisc al II-lea, de-a lungul celor 43 de ani de domnie, a parcurs drumul din înfrîngere în înfrîngere, cu o inconştienţă care te lasă mut de admiraţie. La fel de impasibil ca atunci cînd trecea prin iubita lui Lombardie, cu ocnele pline de patrioţi, a lăsat să fie împuşcaţi şi membrii rezistenţiei tiroleze. Iată o aventură din care a ieşit victorios: să-i facă să dispară pe cei pe care el însuşi îi chemase la libertate. Patriotismul îi era străin: nu cunoştea decît loialitatea faţă de propria-i persoană. „Dar cine v-a comandat versuri patriotice?“, l-a întrebat el, nemulţumit, pe poetul Castelli. El a făcut din Austria ultimul bastion al spiritului conservator, iar cînd a fost să moară, în jurul sicriului său s-au adunat numeroase figuri brusc înveselite, cele pe care le lasă, de obicei, în urmă, prinţii idolatrizaţi.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI