Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Alte rapoarte menţionau asiduitatea lui Neipperg pe lîngă fosta Împărăteasă, precum şi gelozia Împăratului. În timp ce generalul îl sălta pe Regele Romei pe genunchii săi de husar, încărcaţi de broderii, s-a anunţat, brusc, întoarcerea sa din Insula Elba. De îndată, Neipperg a curăţat locul în jurul Mariei-Luiza, a dublat numărul santinelelor ce-l păzeau pe Regele Romei, i-a trimis înapoi, în Franţa, pe cei rămaşi din suita franceză, inclusiv pe doamna de Montesquiou, pe ,,mămica Quiou“ a micului prinţ disperat şi pe servitorii francezi, care, la auzul veştii, au strigat: ,,Trăiască Împăratul!“. După aceea, a plecat în Italia, să-şi reia misiunea, de data aceasta împotriva lui Murat, acel ,,Bernadotte al Sudului“ (Napoleon), care a schimbat, din nou, direcţia luptei şi care se declara de partea lui Napoleon. Oare n-a ezitat Maria-Luiza în acel moment crucial al vieţii sale? Méneval spunea că da. S-a făcut vinovată în ochii tatălui ei, sau în cei ai lui Napoleon? Se plîngea: ,,M-am născut sub o stea nefastă“. Era despărţită de fiul ei, care fusese luat prizonier la Hofburg. Toate scrisorile prin care Napoleon o chema să i se alăture, împreună cu copilul, erau interceptate. Flahaut, care aducea una dintre aceste scrisori, a fost arestat la Stuttgart. Montrond, omul lui Talleyrand, a reuşit să ajungă pînă la ea, dar chiar Méneval a ars scrisoarea, ştiind prea bine ,,că Maria-Luiza n-o va citi, ci i-o va înmîna tatălui său“. Napoleon scria încontinuu Congresului, care nu-i răspundea, lui Castlereagh (Robert Stewart, viconte de Castlereagh – 1769-1822 -, om politic britanic, secretar al Ministerului de Război, apoi al Afacerilor Externe. A jucat un rol important în conspiraţiile împotriva lui Napoleon, iar după aceea la Congresul de la Viena), care nici nu-i deschidea scrisoarea, chiar şi împăratului Austriei: ,,Eforturile noastre se îndreaptă doar înspre consolidarea tronului, pentru a i-l putea lăsa, într-o zi, moştenire copilului pe care Maiestatea Voastră îl înconjoară cu bunătate părintească… Doresc ca Împărăteasa să vină la mine prin Strasbourg“. Napoleon se credea, încă, în 1810? Talleyrand ridica din umeri: ,,Lupul a devenit păstor“ – ,,Cu Împărăteasa – scria, în secret, Méneval -, s-a dus atîta muncă de lămurire, încît acum nu se poate gîndi decît cu groază la întoarcerea în Franţa… S-au folosit toate mijloacele posibile pentru a o îndepărta de soţul ei… Generalul Neipperg, care are o mare influenţă asupra sa, a plecat în Italia… Mariei-Luiza i se va da Parma…“. Maria-Luiza luase deja o hotărîre de nestrămutat: să nu-l mai vadă niciodată pe Împărat. Ea nu a primit nici una dintre scrisorile atît de emoţionante, pe care Napoleon i le-a adresat după debarcarea de la Fréjus, adevărate rapoarte, scrise cu sufletul la gură: de la Grenoble – pe 8 martie; de la Lyon – pe 11; de la Paris – pe 22. Aceste scrisori aveau acelaşi parfum de victorie ca şi cele trimise lui Joséphine, în timpul campaniei din Italia. ,,La Grenoble se striga: «Trăiască Împăratul!», iar la Lyon: «Sînt stăpînul întregii Franţe!»“. Tema scrisorii găsite asupra lui Flahaut era: ,,Sînt adorat de întreaga Franţă“. Aliaţii au răspuns scoţîndu-l în afara legii pe Împăratul francezilor. Méneval a plecat. De data aceasta, despărţirea a fost definitivă, după o ultimă întrevedere cu Maria-Luiza, care i-a dăruit o tabacheră încrustată cu diamante. Iată ultimul mesaj al Mariei-Luiza: ,,Ştiu că orice legătură a mea cu Franţa va înceta. Asiguraţi-l pe Împărat că îi doresc numai bine. Nădăjduiesc că va înţelege în ce situaţie nefericită mă aflu“. Însă, la 25 iunie, la Baden, unde Beethoven şi-a compus ,,Simfonia a VII-a“, cînd Maria-Luiza a aflat despre dezastrul de la Waterloo, i-a scris cu o senină indiferenţă tatălui său: ,,Dragă tată, am auzit despre fericita încheiere a războiului. Am aflat cu multă bucurie că regele Ludovic al XVIII-lea a revenit în capitala sa. Veştile acestea m-au liniştit în privinţa mulţimii de zvonuri care circulau pe aici“. Despre omul care a iubit-o atît de mult şi care a avut, despre ea, doar cuvinte afectuoase pînă la sfîrşit ea a spus: ,,Îi datorez recunoştinţă pentru indiferenţa blîndă cu care m-a lăsat în pace“. Minunata amnezie a femeilor a ajutat-o să uite totul. După spusele lui Imbert de Saint-Amand, ţarul Rusiei, care îi detesta pe Bourboni, s-a gîndit o clipă să-i redea Mariei-Luiza statutul de regentă. Ea i-a răspuns, însă, că nu dorea să revină în Franţa. Parma, ,,mică, dar la modă“, i-a fost de-ajuns. Visul său era să trăiască liniştită.
(va urma)
PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI