Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (7)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Maria-Luiza îl ura pe Napoleon încă dinainte de a-l cunoaşte, după care l-a iubit puţin, chiar a suferit pentru el, însă, odată cu trecerea timpului, l-a uitat. Aceste atitudini au o trăsătură comună: supunerea. Detestîndu-şi viitorul soţ, se supunea gustului zilei. A acceptat să se mărite cu el, s-a subordonat deciziei tatălui. Iubindu-l, a cedat seducţiei învingătorului, apoi s-a conformat voinţei lui Metternich. În fine, s-a supus şi lui Neipperg. Maria-Luiza l-ar fi urmat întotdeauna pe cel mai puternic. Dar, oare, Istoria, femeie şi ea, n-ar fi procedat la fel? Unii au văzut în Maria-Luiza o Nemesis, dar, date fiind greşelile lui Napoleon, începînd cu 1808, totul era pregătit pentru răzbunare. Toate femeile erau considerate instrumente ale Destinului: Joséphine, din cauza sterilităţii sale; Contesa Walewska, pentru că proiectul napoleonian al unei Mari Polonii i-l îndepărta, pentru totdeauna, pe ţar; iar Maria-Luiza, pentru că ea nu trebuia să fie decît momeala din cursa întinsă de Metternich. Relaţiile franco-austriece, din care Maria-Luiza nu reprezenta decît o mică parte, sînt blestemate, iar blestemul acesta o depăşeşte, aşa cum se întîmplă, poate, şi cu Napoleon. De la Francisc I la Clemenceau, ura franco-austriacă va dura 4 secole. Maria-Luiza nu era decît un accident. „Prinţesele sînt monede de schimb în politică”, a spus ea cu tristeţe. (Şi chiar în asta constă măreţia şi justificarea lor.) Maria-Luiza s-a supus, lacrimile ei şiroind ca o fîntînă arteziană. A trecut Rinul, pentru a ajunge în Franţa, la Strasbourg, şi era tot în lacrimi, întrucît răutăcioasa Caroline Murat, venită să o întîmpine, i-a alungat căţelul favorit şi a concediat-o pe doamna sa de onoare. Patru ani mai tîrziu, cînd a părăsit Palatul Tuileries şi Franţa, a plîns din nou la Rambouillet, „statuia melancoliei Nordului, rămasă fără ţară în tumultul taberei” (Lamartine). După Austerlitz, Napoleon s-a năpustit, ca o avalanşă, asupra Vienei. Tînăra arhiducesă Maria-Luiza, împreună cu toată Curtea, a fost dusă la Often, unde a trebuit să doarmă în paturi pline de ploşniţe, pe care le numea „napoleoni“. Bunica sa, regina Neapolelui, deposedată de toate statele sale de către francezi, a învăţat-o să se teamă de ei ca de dracu’. Teama aceasta nu a părăsit-o niciodată pe Maria-Luiza, nici măcar atunci cînd se scălda în cadouri, bogăţii, glorie şi iubire. În 1805, a parcurs 1.200 de kilometri ca să scape de învingător, însă, 5 ani mai tîrziu, a fost ajunsă de acesta. În acel moment, Napoleon avea un singur gînd: să aibă un moştenitor. Apoi, dacă va fi nevoie, să găsească un refugiu pentru moştenitorul şi pentru mama lui pe lîngă împăratul Austriei. O tînără fugară în propria-i ţară, o ţară învinsă, zdrobită, umilită, aflată la cheremul învingătorului, aşa arăta prezentul. Puternicul Francisc al II-lea, împăratul germanilor, nu mai era împărat, nici măcar Francisc al II-lea. El şi-a pierdut titlul său roman, ce dura de secole. Nu era decît împărat al Austriei şi a trebuit să se numească Francisc I. Se aştepta chiar să fie detronat şi să-şi vadă imperiul devenind un departament francez. După Wagram, dezastrul a fost complet: 3.000.000 de locuitori şi imense teritorii pierdute, nici o ieşire la Mare pentru Austria, un viitor imprevizibil, legat de atitudinea unui Napoleon care şi-a întărit prietenia cu ţarul în ultimul timp. Geniul lui Metternich a salvat, însă, Austria. Unde se mai putea ataca, pentru a distruge alianţa franco-rusă? Austria, învinsă, nu mai avea de oferit corsicanului decît o fată, iar Metternich s-a folosit de asta, oferind-o pe Maria-Luiza, tînără, proaspătă şi rozalie ca un porţelan vienez. Pe Metternich nu-l interesa, deloc, faptul că această căsnicie nu avea să dureze, el fiind convins că nici domnia Căpcăunului nu va dăinui. Trebuia acţionat rapid, de aceea, lucrurile s-au precipitat. Acest om de stat, cel mai informat dintre toţi oamenii de stat ai tuturor timpurilor, nu ştia că erau prea puţine şanse să se încheie o căsătorie a lui Napoleon cu o prinţesă a Rusiei – lucru de care se temea cel mai mult. Acest jucător, de obicei stăpîn pe sine, se temea că îşi aruncă pe masă toate atuurile. Îşi spunea că, atunci cînd planul îi va reuşi – se va hotărî căsătoria austriacă -, va alerga la Paris să reclame avantajele scontate pentru Austria. Însă, a fost prea tîrziu, nu a obţinut nimic, iar Napoleon s-a bucurat de ultima sa mare victorie diplomatică. Mariajul austriac era, pentru Napoleon, un fel de ultimă scăpare. În bună alianţă cu ruşii, şi-ar fi dorit o căsătorie rusească: ar fi vrut-o pe Ana, sora ţarului, în vîrstă de 15 ani.

(va urma)

PAUL MORAND

 

COMENTARII DE LA CITITORI