Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“ (8)

in Alte știri

 

 

Napoleon se gîndea, de multă vreme, să divorţeze de Joséphine. Ţinea la ea, dar sterilitatea ei îl amăra, iar eforturile împărătesei de a-l convinge să-l adopte pe Eugčne de Beauharnais (Eugčne de Beauharnais era fiul Joséphinei din căsătoria cu Vicontele de Beauharnais) îl agasau. Îşi dorea un moştenitor care să fie sînge din sîngele lui. Cel pe care-l alesese la început, fiul fratelui său Ludovic, murise la 5 ani, provocîndu-i împăratului o durere atît de mare, încît mulţi au crezut că acest copil a fost al lui. Ştia că poate avea copii, Contesa Walewska tocmai i-o dovedise. De cîte ori obţinea o victorie grea, la Eylau (În bătălia de la Eylau – 8 februarie 1807 -, Napoleon a învins, cu mare dificultate, armata ţarului) sau la Essling (Bătălia de la Essling – 21-22 mai 1809 – s-a încheiat cu o victorie greu obţinută de francezi asupra armatei austriece, condusă de arhiducele Carol de Habsburg), vedea moartea cu ochii, temîndu-se pentru viitor. La Schönbrunn fusese cît pe ce să fie ucis de tînărul german Staps, pe care îl întrebase: „O crimă nu înseamnă chiar nimic pentru tine?“. El i-a răspuns: „Dar să vă ucid n-ar fi o crimă, ci o datorie“. Şi Staps a murit strigînd: „Trăiască Germania!“. Aceasta este o primă dezvăluire a fanatismului naţional. La Essling, Napoleon îl văzuse pe vechiul său prieten Lannes în agonie, după ce el însuşi scăpase, ca prin minune, din ghiarele morţii la Regensburg, unde un glonţ îl „zgîriase“ puţin. Era limpede că avea nevoie de un moştenitor. Din păcate, ruşii erau reticenţi. Mama ţarului şi a Ducesei Ana, ortodoxă înflăcărată, ca toate ţarinele, tinere sau bătrîne, nici nu voia să audă de francezul acesta necredincios. De neam germanic, îşi dorea pentru fiica ei „un prinţ adevărat“. Degeaba Napoleon s-a oferit să aducă un preot ortodox la Tuileries şi să construiască o capelă ortodoxă. Afacerile ruseşti, asemenea celor chinezeşti, se prelungeau la nesfîrşit. Napoleon, grăbit ca întotdeauna, începuse să-şi piardă răbdarea. Alexandru emitea pretenţii inacceptabile – îi cerea lui Napoleon să-i promită că nu va sprijini niciodată Polonia. Era ca într-un fel de ,,Comedie a erorilor“, în care şi Napoleon, şi ţarul doreau această uniune, dar fiecare se temea că va fi refuzat de celălalt. Aşa că Napoleon a luat iniţiativa. În decembrie 1809, Joséphine a acceptat divorţul. În ianuarie 1810, într-o convorbire cu doamna Metternich, aceasta îi pronunţă numele Arhiducesei Maria-Luiza. Numele său a avut darul de a-i înspăimînta pe regicizii de la Curtea împăratului, pe cei din tabăra lui Fouché şi Cambacérés. Nepoata Mariei Antoaneta să vină să domnească la Tuileries? Ce ameninţare! Maria-Luiza se gîndea, fără să vrea, la ghilotină şi-şi spunea că mariajul acesta era, pentru ea, doar o ghilotină rece. L-a acceptat, totuşi, supusă, ca să-şi facă datoria. Aflînd despre bunăvoinţa austriacă, Napoleon l-a trimis pe Eugčne de Beauharnais la ambasadorul Austriei, Prinţul de Schwarzenberg, şi a pretins un „da“ imediat, într-atît se temea ca nu cumva valiza diplomatică rusească să aducă un „nu“ umilitor. Schwarzenberg a fost nevoit să semneze contractul în aceeaşi zi, nemaiavînd timp să consulte Viena. Scuzîndu-se în faţa Împăratului Francisc al II-lea, diplomatul – botezat, din acel moment, „artizanul căsătoriei politice“ – scria: „Dacă toată afacerea a fost atît de precipitată, este pentru că Napoleon nu procedează niciodată altfel“. Împăratul Austriei considera că procedeul este un ultragiu. Prinţul de Schwarzenberg, îngrozit de responsabilitatea ce apăsa pe umerii săi, se prefăcea că doreşte o ratificare din partea lui Francisc al II-lea, dar îl cunoştea prea puţin pe Napoleon, care deja comandase trusoul şi cadourile de nuntă. Se simţea emoţie în Austria, panică la Bursa din Viena, iar presa era agitată. Maria-Luiza a aflat vestea din ziare. (Tot din presă avea să afle şi despre întoarcerea împăratului din Insula Elba, fiindcă nimeni nu se gîndea, vreodată, să o pună în temă cu asemenea secrete.) „Nu e imposibil să fiu eu cea aleasă…“, scria ea atunci cînd s-a luat hotărîrea. Austriecii se prefăceau că nu ei sînt iniţiatorii negocierilor. Napoleon, însă, ştia altceva, deoarece, mai tîrziu, i-a spus lui Wassenberg: „Să fi uitat, oare, Metternich că această căsătorie a mea este opera lui?“. Metternich îi scrisese lui Schwarzenberg: „Maiestatea Sa nu-şi va obliga niciodată fiica mult iubită la o căsătorie pe care o detestă“. Însă, o fiică mult iubită are dreptul să deteste ceva? Metternich credea că nu şi se bucura nespus cînd citea scrisoarea de la soţia sa, pe care o lăsase la Paris, pentru a culege informaţii: „Eugčne de Beauharnais a avut curajul să-l sfătuiască pe Napoleon să-i ceară mîna arhiducesei“. Cu 2 ani înainte, Napoleon refuzase această idee: „Fără austriece. Mi-ar aminti de Maria Antoaneta“. Între timp, s-a răzgîndit. Ce avea să facă Maria-Luiza în mijlocul acestei imense drame? Ce avea să se aleagă de visele sale de călugăriţă amatoare de dulciuri, de idealul său de femeie de interior, condamnată să facă drumuri lungi şi să doarmă în cort? Aflînd despre divorţul Joséphinei, ea a afirmat: „Nu am deloc chef să fiu eu mielul sacrificat“.

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI