Napoleon îl numea pe socrul său Francisc II „schelet“ şi „brav idiot“

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Cînd a plecat singur să inspecteze Coasta de Nord a Franţei, i-a scris Mariei-Luiza 13 scrisori în 11 zile. Şi s-a întors, în grabă, la Paris, ca să o apere de răuvoitori. Îşi dădea seama că această căsătorie, poate utilă politicii sale externe, era o dovadă de slăbiciune în politica internă. O copleşea pe împărăteasă cu multe daruri, toate luînd, însă, drumul Vienei, mai puţin pe cele pe care Maria-Luiza le dăruia singurei sale prietene, avida ducesă de Montebello, care o jefuia pe ascuns, dar de care se ataşase cu patimă, spre nefericirea lui Napoleon. Împărăteasa făcea gafe, jignea oamenii, i se atribuiau greşeli de pronunţie ridicole, pe care, în realitate, nu le-a făcut, deoarece vorbea corect franceza, la fel şi latina. Nici în politica externă căsătoria aceasta nu a adus avantaje. Prinţul Schwarzenberg, întors la Viena, s-a dedat la manevre îngrijorătoare. Tratat în chip măgulitor ca prieten, dar respins ca diplomat, Metternich turba de furie. Relaţiile cu Austria se răceau pe zi ce trecea. Începînd din 1811, viitorul s-a întunecat. În 1812, războiul plutea, deja, în aer. Napoleon a hotărît să meargă în Germania şi să o ia cu el şi pe Maria-Luiza. Voia să se asigure de fidelitatea prinţilor germani, aliaţii săi, şi să obţină de la Francisc al II-lea cooperarea cu măreaţa armată austriacă. Mariajul, însă, n-a făcut decît să-i măgulească vanitatea pînă atunci: era timpul să-i aducă şi avantaje. Împăratul a plecat de la Saint-Cloud pe nepusă masă şi i-a invitat la Dresda pe socrul său şi pe cea de-a treia soţie a acestuia, Împărăteasa Maria Ludovica. Această pseudosoacră a fost chiar mai arţăgoasă decît o soacră obişnuită. Întrevederea de la Dresda era premonitorie. Degeaba se grăbeau prinţii germani să ajungă la ora de trezire a lui Napoleon, sau se străduiau genealogiştii austrieci să arate că familia lui Napoleon a domnit, odinioară, la Treviso – atmosfera rămînea la fel de apăsătoare. Bunul tătic se ferea de orice conversaţie serioasă, retrăgîndu-se în spatele lui Metternich. Napoleon, care spera să-şi uimească ,,familia austriacă”, a obţinut exact efectul contrar. A sosit cu o suită de 50 de persoane civile şi 150 de servitori, în timp ce împăratul Austriei a venit ,,fără valet, doar cu doi servitori” (în realitate, vreo 15). Cadourile prea preţioase ale lui Napoleon au jignit cuplul austriac; modul de viaţă, bijuteriile şi rochiile Mariei-Luiza îi ofensau, pentru că toate erau plătite din despăgubirile de război pretinse învinşilor. ,,Ce mod de viaţă, ce veselă de aur!”, striga, cu amărăciune, Francisc al II-lea. Maria-Luiza făcea să crească şi mai mult tensiunea prin lipsa ei de tact: ,,Biciuia orgoliul nemţilor prin comparaţii nelalocul lor între noua sa ţară şi cea în care se născuse” (Ségur). Maria Ludovica, cu doar 4 ani mai vîrstnică decît împărăteasa francezilor, nu putea rivaliza în diamante cu superbogata sa fiică vitregă, deci afişa simplitate şi se arăta doar în costum maghiar. Dar murea de invidie. ,,Venea, adesea, să asiste la toaleta Mariei-Luiza, să scotocească prin garderoba ei, şi nu pleca niciodată cu mîna goală”, spunea Napoleon. Pînă şi tonul lui Napoleon avea darul de a-l ofensa pe Împăratul Francisc. Ginerele acesta dădea mereu impresia că-i spunea: ,,Amintiţi-vă că v-am înapoiat tronul la Leoben, în 1792, la Lunéville, în 1801, la Pressburg, în 1806 şi la Viena, în 1810”. În sfîrşit, în iunie 1813, a scăpat de el: Napoleon a plecat în fruntea Marii sale Armate, lăsînd-o pe Maria-Luiza la Praga, împreună cu părinţii ei. Avea 21 de ani, era frumoasă, avea Europa la picioare şi încăleca un cal minunat, botezat ,,Hradschin”, care era dăruit de tatăl său. Cînd trecea Maria-Luiza, copiii aruncau petale de trandafir sub copitele calului, iar cehii exclamau: ,,Iat-o pe adevărata soţie a lui Napoleon!” (Guglia).

(va urma)

PAUL MORAND

COMENTARII DE LA CITITORI