Napoleon şi Goethe (1)

in Polemici, controverse

O violenţă asemănătoare chemării sexelor atrage geniul către geniu – pentru ca în pustiul însingurării sale să poată, în sfîrşit, întîlni un seamăn, ca orice altă făptură; nevoia de a se oglindi, dar şi curiozitatea, ambiţia şi bănuiala îl îmboldesc necontenit să-şi caute o fiinţă pe măsură, însă ferit, cu un picior tras îndărăt, gata de fugă. Nu alta este căutarea şi teama omului stăpînit de demon, tot atît de singur cum este geniul. Goethe, purtînd într-însul şi pe unul, şi pe altul, a aşteptat zadarnic 40 de ani şi mai bine…
Cînd se iveşte Bonaparte, îl captivează îndată, cu toate că firea nu-l îndemna să admire peste măsură acţiunile războinice; pe Cezar ori pe Frederic cel Mare îi stima mai degrabă ca administratori, decît în calitatea lor de căpitani de oşti. Două lucruri însă l-au cucerit la tînărul erou: nemăsura în fapte, nemăsura în izbînzi.
Cu toate că n-a rîvnit-o niciodată, Goethe admira puterea, tot aşa cum nu putea suferi anarhia. Iată dovada cea mai sigură a genialităţii concepţiei lui despre geniu şi istorie: aşează geniul înnăscut mai presus de ordinea moştenită, şi se împătimează pentru cel mai de seamă selfmademan pe care epoca l-a născut alăturea de el. „Napoleon – a rezumat el cîndva -, Napoleon a căutat virtutea şi, cum aceasta nu putea fi găsită, i s-a dăruit puterea”. Judecata lui, descătuşată de pasiunile epocii, nu îi îngăduie să vadă în geniu decît o forţă superioară, de aceea îl aseamănă cu fatum; dreptatea poetică e un lucru absurd, spune el; Napoleon îşi dă prea bine seama de tragicul adevărat, de injustum, şi preia rolul de fatum. Într-o zi, cînd se aduce vorba despre geniu şi morală, Goethe îi situează pe meteori de felul acesta în afara tărîmului etic, arată că acţiunea lor e asemănătoare elementelor, apa ori focul; un zeu, zice, nu poate fi pus în cumpănă decît cu alt zeu. Ajuns în puterea vîrstei, tot ceea ce spune despre geniu o spune cu gîndul tainic la Napoleon, cînd este vorba despre fapta ce nu cunoaşte limite, şi cu gîndul la sine, cînd este vorba de creaţia spirituală.
Pe planul pur psihologic, înrudirea lor spirituală a îngăduit poetului să-l înţeleagă deplin pe Napoleon. Cînd află că celălalt a spus, pe Insula Elba, „Ceea ce am căutat într-una a fost minunea, patima mea a fost să înving orice greutate”, el scrie: „Napoleon îşi atribuie însuşirile cele mai deosebite – căutarea miracolului este însuşirea firească a poetului; plăcerea de a înfrunta obstacolele, aceea a matematicianului.” Iată, în cîteva rînduri, o schiţă de caracter, în care Goethe găseşte o explicaţie logică a declinului lui Napoleon: cine l-ar fi putut doborî pe Napoleon, dacă nu înstăpînirea imaginaţiei asupra spiritului matematic, simbolizată prin campania din Orient în stilul lui Alexandru, unde, pentru întîia oară, lipsea cifra de la bază? Goethe însuşi îl numeşte pe Napoleon o fire dublă: „Visător, himeric, pe de o parte; lucid şi realist, pe de altă parte”.
Chiar notele acestea vădesc înrudirea celor două suflete: într-adevăr, ce ar fi putut tulbura existenţa lui Goethe, ce ar fi putut răpi împlinirea lui armonioasă, dacă nu jocul pulsiunilor congenitale, traduse în încercările mereu înnoite de a dobîndi realismul vieţii active, pe care îl opunea, cu violenţă, imaginaţiei? Napoleon, căruia soarta i-a oferit domeniul acţiunii, se prăbuşeşte în clipa în care se încrede în vis; Goethe, căruia geniul îi hărăzeşte să-şi sculpteze visele, învinge numai cînd renunţă la nebunia acţiunii. În locul unde se întretaie aceste două linii – Goethe pe înălţimile cucerite şi Napoleon în pragul tragicei sale rătăciri – aceşti doi oameni se întîlnesc şi se privesc istoric ochi în ochi.
…Cînd, spre sfîrşitul lui septembrie 1808, soseşte la Erfurt, înaintea campaniei din Spania – de 3 ani e împărat şi n-a divorţat încă -, Napoleon se află la zenitul carierei sale politice: 4 regi şi 30 de principi s-au adunat să-l omagieze pe acest parvenit…
Goethe – după ce a şovăit îndelung – soseşte la Erfurt, într-o înghesuială şi un zgomot cum n-a mai pomenit: diplomaţi, militari, toate naţiunile sînt reprezentate. A doua seară, la ceai, face cunoştinţă cu ministrul Maret; acesta, chiar a doua zi, îi anunţa lui Napoleon prezenţa poetului. Goethe este chemat imediat în audienţă.
,,Sînt chemat la cabinetul împăratului. În aceeaşi clipă, Daru cere să fie anunţat, şi este introdus de îndată. Şovăi; sînt chemat din nou. Intru. Împăratul ia dejunul la o masă mare, rotundă. În dreapta îl are pe Talleyrand, în stînga, îndeajuns de aproape, Daru… Împăratul îmi face semn să mă apropii. Mă opresc înaintea lui, la o depărtare cuviincioasă. După ce mă priveşte cu luare aminte, spune: «Iată un om!».
Fac o plecăciune.
– Care e vîrsta dumitale?
– Şaizeci de ani.
– Vă ţineţi foarte bine. Ştiu că sînteţi autorul dramatic cel mai de faimă al Germaniei”.
Goethe nu ia în seamă complimentul, îi pomeneşte pe Lessing şi pe Schiller. Napoleon n-a citit din Schiller decît „Războiul de treizeci de ani”, care nu l-a mulţumit.

(va urma)
(Fragment din romanul „Goethe, povestea unui om”, de Emil Ludwig)

COMENTARII DE LA CITITORI