Napoleon şi Goethe (2)

in Polemici, controverse

Goethe ia apărarea lui Schiller. Napoleon îi taie vorba, întreabă dacă „Academia” se reuneşte la Weimar. Goethe vorbeşte despre Wieland, îl descrie ca fiind cel mai ilustru dintre membrii săi. Napoleon roagă să fie poftit. Atunci Daru ia cuvîntul, lăudînd meritele lui Goethe; repetă ceea ce a auzit la Berlin, aminteşte traducerile lui din operele literare franceze, mai cu seamă tragedia lui Voltaire, Mahomet.
– Am să întreb îndată, spune împăratul, dacă piesa poate fi jucată aici. Trebuie s-o auziţi în limba franceză; dar bună nu e.
Argumentează îndelung, cum nu se cuvine ca un cuceritor să fie zugrăvit într-o lumină atît de puţin vie.
Pomeneşte apoi de Werther, pe care l-a citit de 7 ori, pe care l-a purtat cu el şi în Egipt. Face cîteva observaţii, pe care Goethe le va socoti mai tîrziu foarte judicioase, şi spune:
– Nu-mi place cum sfîrşeşte romanul.
– Nu credeam ca Maiestăţii Voastre să-i placă romanele care să aibă un sfîrşit…
Împăratul critică felul cum autorul a mînuit ambiţia lui Werther la încheierea cărţii:
– Nu e firesc; cititorul nu simte îndeajuns puterea supranaturală pe care iubirea o are asupra lui Werther. De ce aţi scris-o în felul acesta?
Lui Goethe îi vine să rîdă – după cum relatează în două scrisori – sau se mulţumeşte să zîmbească, după cum va istorisi într-o dare de seamă mai ponderată; răspunde apoi că nimeni pînă în ceasul acela nu s-a legat de cusurul acesta, dar că îl socoteşte îndreptăţit şi mărturiseşte că, într-adevăr, toată partea aceea sună fals. Dar, adaugă el, poate că i se cuvine autorului şi oarecare îngăduinţă cînd măsluieşte vreun efect ici şi colo, nefiind în stare să-l obţină pe calea simplă şi firească.
,,Împăratul, scrie Goethe, pare mulţumit, aduce iarăşi vorba despre teatru şi dramă, şi îmi împărtăşeşte cîteva gînduri cu totul remarcabile; are ochiul critic al celui care a privit tragedia aşa cum priveşte judecătorul crima, cu cea mai vie atenţie; apoi deplînge lipsa de firesc şi de adevăr a scenei franceze. Dintr-una într-alta, îşi arată nemulţumirea faţă de piesele de teatru care se întemeiază pe ideea fatalităţii; aparţin, spune, unor vremuri mai întunecate. De ce ne vorbesc într-una despre destin? Politica, iată destinul. Se întoarce apoi către Daru şi reia firul vorbei cu privire la impozite”.
Goethe se retrage lîngă pervazul unei ferestre, îşi aruncă ochii în stînga şi în dreapta; îi recunoaşte pe Berthier şi pe Savary. Soseşte marele mareşal Soult, cu pletele fluturînd, şi dă referinţe asupra situaţiei din Polonia.
,,Atunci împăratul se ridică în picioare, se îndreaptă către mine şi, printr-un soi de manevră mă desparte de cei printre care mă aflam. Se întoarce cu spatele la ei, coboară glasul şi mă întreabă dacă sînt însurat, dacă am copii, etc., în sfîrşit, dacă Goethe se simte bine acolo.
– Da, chiar foarte bine, şi trag nădejdea că zilele acestea vor aduce un folos şi ţărişoarei noastre.
– Poporul vostru e mulţumit?
– Aşa aş vrea să cred.
– Domnule Goethe, s-ar cădea să rămîi aici, alături de noi şi, în tot acest răstimp, să aşterni pe hîrtie toate impresiile pe care ţi le naşte în minte acest mare spectacol.
– Îmi lipseşte condeiul unui scriitor antic…
– Sînt invitatul Ducelui dumitale, la Weimar. A fost îndeajuns de răutăcios o vreme, dar mai pe urmă s-a îndreptat…
– De-a fost răutăcios, Sire, fără îndoială că pedeapsa a fost şi ea peste măsură de aspră, dar nu mi se cuvine să fiu judecător. Oricum s-ar întîmpla, îi datorăm întreg respectul.
Pentru a treia oară, împăratul se întoarce la tragedie.
– Ar trebui să fie şcoala regilor şi a popoarelor. Nu-i culme mai înaltă pe care s-o atingă un scriitor. Ar trebui să scrieţi moartea lui Cezar, s-o scrieţi cu demnitate, cu o măreţie care să-l întreacă pe Voltaire! Iată un efort ce ar putea fi ţinta cea mai de seamă a vieţii dumitale. În tragedia aceasta s-ar cuveni să se arate omenirii că Cezar ar fi putut clădi fericirea lumii, dacă i s-ar fi dat timpul să înfăptuiască planurile sale grandioase. Să veniţi la Paris. V-o cer cu tot dinadinsul”. Îl invită apoi pe Goethe la seara de teatru, unde acesta va întîlni sumedenie de principi.
,,- Îl ştiţi pe arhiepiscop? Ei bine, astă seară îl veţi vedea aţipind pe umărul regelui de Würtemberg. Dar pe împăratul Rusiei? Poate să-i dedicaţi ceva în legătură cu Erfurt.
– Niciodată n-am făcut o treabă de felul acesta, ca să n-am prilej de căinţă.
– Pe vremea lui Ludovic al XlV-lea marii noştri scriitori gîndeau într-alt fel.
– Fără îndoială, Sire, dar cine poate şti dacă nu s-au căit?”
Goethe răspundea mereu la fel de firesc, împăratul se arăta mulţumit, îşi tălmăcea răspunsurile pe limba lui, într-un chip mai răspicat, altfel decît aş fi putut-o face eu… Asculta cu multă vioiciune: da din cap, cum dai cînd te munceşte gîndul, ori zicea „da”, şi „chiar aşa”… şi adăuga mai într-una: „Domnul Goethe ce părere are?”.
* * *
Audienţa pe care Goethe şi Napoleon şi-au acordat-o unul altuia a ţinut mai bine de un ceas. …Goethe, aşezat mai presus de Voltaire. Nu era oare o justificare a Sturm-und-Drang-ului germanic, gestul acesta făcut de stăpînul lumii care, dintre toţi, îl alege tocmai pe Goethe şi-l cheamă la Versailles? Goethe s-a simţit poate un bard, urmaş al lui Homer. Norocul îl atingea în perioada cea mai rodnică şi mai luminoasă a vieţii lui. Un simplu scriitor – cum se socotea pe vremea aceea – se vede poftit de către stăpînul Europei, fără să fi spus, să fi scris sau tipărit un cuvînt, un singur cuvînt măgulitor despre dînsul.

Sfîrşit
(Fragment din romanul „Goethe, povestea unui om”, de Emil Ludwig)

COMENTARII DE LA CITITORI