Naţionalism şi creştinism ortodox la români (2)

in Polemici, controverse

Să iubim mai intens fraţii de sînge, marea familie, NEAMUL, şi abia de pe această bază solidă şi sinceră să îi iubim şi pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi. În nici un caz să îi urîm, să-i dispreţuim sau să-i ignorăm.
Sfera de iubire a oamenilor este lărgită, amplificată prin noua lege a iubirii de către Mîntuitorul. Treptat. El ne spune că a venit să mîntuiască oile lui Israel. Dar… tot El ne spune că mai are şi alte oi de mîntuit, din „alte staule”. Alte neamuri, aş înţelege.
Dar cea mai semnificativă pericopă în acest sens este cea a femeii cananeene, cu fiica demonizată. La început Mîntuitorul o respinge cum ar fi făcut oricare cărturar, orice fruntaş iudeu. Îi precizează că a venit pentru mîntuirea casei lui Israel şi că nu e bine să iei pîinea de la gura copiilor şi să o arunci cîinilor. Apelativul de cîine nu e întîmplător ales. E cel mai jignitor şi dispreţuitor apelativ. Aşa îi numeau iudeii pe toţi goimii (cei de altă religie, de alt neam). Femeia dovedeşte o desăvîrşită credinţă şi, mai ales, SMERENIE.
Acceptă grava jignire fără să clipească şi cu umilinţă cere ca şi cîinii să mănînce din fărîmiturile de la masa stăpînilor. Şi Mîntuitorul o răsplăteşte pentru credinţa şi smerenia ei. Fata demonizată e vindecată. Ce s-a întîmplat de fapt? De la un minut la altul, Mîntuitorul Şi-a schimbat atitudinea şi dispoziţia? Greu de acceptat. El a ştiut cum se va desfăşura toată discuţia, căci atotştiutor este. Dar a INSTITUIT un nou mod de a trata întreaga umanitate. Explicit şi prin comparaţie. În prima fază s-a purtat ca un exclusivist şi respingător înalt slujitor al Legii vechi. Apoi a INSTITUIT acest nou mod de a trata oamenii, conform noii legi a iubirii. Dar cu aceasta femeia cananeană nu a devenit mai puţin cananeană. De neam cananean, într-o lume a neamurilor, aşa cum a fost lăsată de Dumnezeu.
Nu e de mirare ura fruntaşilor iudei împotriva Lui. Ei se socoteau singurul popor ales, prin simplul fapt de a fi fiii lui Avraam, şi nu puteau concepe ca şi alte neamuri să se bucure de bunăvoinţa cerească. Şi mai ales de bunătăţile acestea pămînteşti. Saducheii (o ramură a cărturarilor iudei) chiar nu credeau în viaţa de apoi.
Reîntorcîndu-ne la noi, la români, în zilele acestea: de ce această teamă, jenă, ruşine de a fi naţionalist? De ce această ostilitate trîmbiţată faţă de naţionalism? Este vorba aici despre tragicul şi penibilul rezultat al unei permanente „spălări de creiere“ proto-mondialiste (începută mult înaintea primului război mondial), comuniste (internaţionalismul proletar) ş.a.m.d. Şi continuată în forţă şi astăzi; în 1990, una din emisiunile TV se numea „Ruşinea de a fi român”.
Dacă o emisiune similară s-ar fi numit „Ruşinea de a fi ungur” (sau rrom, sau evreu), ne închipuim cum ar fi urlat de indignare toţi „democraţii” cu ştaif: „- ah, naţionalism, ah, şovinism, ah, rasism” ş.a.m.d. În schimb, ruşinea de a fi român e acceptabilă. Chiar trebuie promovată.
În fond, naţionalismul e sentimentul de iubire şi devotament faţă de neamul căruia îi aparţii. Sentiment specific şi definitoriu pentru condiţia, pentru speţa umană. Atît şi nimic mai mult. El nu are de-a face cu ostilitatea apriorică faţă de alte neamuri, şovinismul, expansionismul teritorial. Cei mai mulţi din cei cu „creierele spălate” vor protesta halucinaţi: „Cum, se poate şi aşa? Se poate aşa ceva?”. Da, se poate! Şi cele mai bune exemple le găsim la noi, românii. „Cum poţi găsi ceva bun la românii cei primitivi şi habotnici, de abia coborîţi din copac?”, vor continua ei.
Să fim realişti. Da, există şi la noi ostilitatea etnică. Cea mai patologică, mai masochistă şi mai ciudată. Ostilitatea faţă de propriul neam, nu faţă de celelalte. Rezultatul îndelungatei spălări de creiere. La fiecare colţ de stradă auzi: „…ca la noi, la nimeni…”; „în ţara asta nu se poate face nimic bun”.
* Cu cîteva zile în urmă, am asistat la o mică discuţie la băcănia din apropierea casei mele.
Pardon! La „minimarketul” de lîngă mine. Sîntem după Revoluţie, nu? Vorbim un soi de „rrom-gleză”. Gata cu autohtonismele! Mini-marketul chiar se numeşte „Ţopescu’s market”.
Cumpărătorii reproşau vînzătorului că nu foloseşte mănuşile de protecţie la manipularea produselor alimentare. Răspuns:
– Aida dom’le, ce s’tem în Occident? Hauliu, poate peste o sută de ani. După ce o să aducem în România 20 dă milioane dă nemţi!
L-am privit. Un rrom frumos şi bun de gură. Mănuşile respective zăceau pe tejghea lîngă el. Parte din asistenţă a clătinat din cap cu înţelegere şi aprobare.
* Un cunoscut om de televiziune a lansat o celebră cimilitură:
– România? Ce ţară bogată şi frumoasă! Păcat că e locuită! (De cine? De românii majoritari, bineînţeles…)
Omul nu a fost nici admonestat (cum s-ar fi întîmplat în mai toate ţările lumii), nici linşat. Opinia publică a apreciat amuzanta „găselniţă”. Lumea post-fanariotă a lui Caragiale, din care nu mai reuşim să decolăm. Lume iresponsabilă, superficială şi frivolă. Dar atenţie: iresponsabilitatea şi frivolitatea pot uşor deveni criminale sau sinucigaşe!
Observaţi convergenţa afirmaţiilor: unul vrea ţara golită de români (ceea ce se şi întîmplă), celălalt o vrea colonizată cu nemţi.
* Un apreciat om (anti-) român de cultură, un adevărat „star” al culturii post-decembriste de la Dîmboviţa de jos (de foarte jos; la circa 60 de kilometri, rîul îşi amestecă dejecţiile materiale şi morale cu cele ale Dunării europene), a afirmat că noi, românii, nu sîntem un popor, ci: „…o turmă de indivizi patibulari…” (patibula – spînzurătoarea în Roma imperială) şi că istoria noastră e istoria unei mari… urinări! S-au urinat pe noi turcii, ruşii, ungurii ş.a.m.d.
Omul de cultură e descendentul unei familii făcînd parte din „aristocraţia (criminalo-craţia, de fapt) roşie” bolşevică, impusă de Armata Roşie. Nu e singurul caz în rîndul corifeilor democraţiei post-decembriste. Ar fi interesant de făcut un mic studiu genealogic şi sociologic: democraţia (autentică) din fosta Germanie occidentală s-a construit cu urmaşii familiilor Göring, Goebbels, Himmler? Aş înclina să cred că nu…
Într-un apreciat spectacol teatral („Cîte în lună şi în stele”), unul din actori declamă: „Avem un trecut de c…t, avem un prezent de c…t, bine măcar că nu avem nici un viitor”. De Neamul Românesc e vorba, bineînţeles.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

COMENTARII DE LA CITITORI