Naţionalism şi creştinism ortodox la români (3)

in Polemici, controverse

Într-un alt spectacol teatral, „Recviem” (dedicat eroilor români căzuţi pe cîmpurile de luptă pentru libertatea şi demnitatea neamului), personajele spun: „…Măi băieţi, vi s-a dat lumină de sus!…”. Un trio (Lenin, Stalin Troţki) răspunde: „Vi s-a dat un c…t!”. La un moment dat vor să treacă pe sub Arcul de Triumf şi …,,cei morţi în stare de erecţie…”! În final, eroii defilează pe sub Arcul de Triumf scandînd: „…Cît am trăit ne-am c…t pe noi…”, apoi „…Cînd am fost la război ne-am c…t pe noi…”. Trio-ul confirmă: ,,- Da! V-aţi c…t pe voi…”.
După cum se vede, e vorba de „trenuri” de expresii şi vorbe „tip” (vulgare şi scîrboase) repetate la toate colţurile străzilor. Repetarea şi identitatea acestora e ciudată. Sînt ele produse într-un ,,laborator central”? Dacă e aşa, „laboratorul” funcţionează de multă vreme.
Dovadă, iată opiniile marxiste (Secolul XIX) despre Neamul Românesc: „Românii sînt un popor fără istorie, destinat să PIARĂ în furtuna revoluţiei mondiale. Ei sînt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămîne astfel pînă la EXTIRPAREA sau PIERDEREA CARACTERULUI lor NAŢIONAL, la fel cum chiar existenţa lor, în general, reprezintă un obstacol, contra unei măreţe revoluţii istorice. DISPARIŢIA lor de pe faţa pămîntului va fi un pas înainte” – K. Marx, Fr. Engels ,,Opere Complete” vol. 8, pg. 229 (Text preluat din publicaţia „Credinţa ortodoxă”).
„Dispariţia lor de pe faţa pămîntului!” – Recunoaştem uşor aici „soluţia finală” împotriva evreilor, a ideologiei naziste. Şi această retorică a precedat şi pregătit holocaustul anti-evreiesc şi, în fond, şi pe cel anti-românesc (Transilvania de Nord, Basarabia şi Bucovina şi, apoi, toată România).
Constatăm că retorica marxistă şi cea a slugilor marxiste de astăzi (chiar drapate în veşminte democratice şi gălăgios anticomuniste) nu au nimic de invidiat retoricii naziste. Ba chiar o surclasează prin vulgaritate şi trivialitate! Cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi, pe români.
Legea nr. 217/2015 are ca scop (art. 1) „…prevenirea şi combaterea incitării la URĂ NAŢIONALĂ, rasială sau religioasă, la discriminare…”.
Dar cele expuse mai sus sînt tocmai expresia unei uri naţionale, manifestate prin calomnierea, denigrarea, condamnarea Poporului Român, prezentarea lui ca o „rasă” inferioară. Logic şi fatal, urmează concluzia: „…dispariţia lor (a românilor) de pe faţa pămîntului va fi un pas înainte…” (Marx, Engels Op. cit.).
Ostilitatea gălăgioasă, denigrarea, calomnierea Neamului Românesc, iată, nu intră sub incidenţa Legii! Dimpotrivă. Pare o atitudine foarte corectă politic. Propagatorii acestor dejecţii morale sînt chiar răsplătiţi cu funcţii înalte (şi bine remunerate!) în mass-media, în politică etc. Şi cu o penibil de nemeritată notorietate publică. Sînt „corecţi politic”. Exact ca în „proletcultismul” anilor ‘50. Tot soiul de nulităţi, veleitare, dar… „corecte politic”. Acesta e marele „pas înainte”?
Exemple de naţionalism creştin binecuvîntat la mult huliţii români („…cum poate, frate, fi ceva bun la români?” ş.a.m.d.).
În 1918, la retragerea din Ardeal, trupele ungureşti, ajutate de localnicii de aceeaşi naţie, au comis crime oribile. De care, cu laşitate şi indiferenţă (faţă de propriul neam!), nu amintim nimic. Totuşi, se ştie de gropile comune cu valahii omorîţi (femei, copii, bătrîni) de pe valea superioară a Jiurilor. Fără televiziune şi radio, informaţiile circulau eficient şi pe vremea aceea. Soldaţii români eliberatori ştiau de ele. Mai ştiau, de la bunici şi părinţi, şi de masacrarea celor 40.000 de români cu ocazia revoluţiei de la 1848. Nu a existat nici un fel de revanşă, de răzbunare colectivă împotriva minorităţii maghiare rămase în graniţele României. Nu a existat pornirea primitivă: „…aha, a venit şi vremea noastră, ia să vă căsăpim şi noi pe voi…!”. În 1919, cu ocazia reprimării republicii sovietice ungare a lui Bela Kuhn, la solicitarea Europei occidentale, trupe româneşti au ajuns în Budapesta. Nici un fel de răzbunări colective împotriva ungurilor. Dimpotrivă, soldaţii românii dădeau o parte din sărăcăcioasa lor raţie cazonă de hrană budapestanilor înfometaţi.
Dar aici, şi partea ruşinoasă pentru noi. Trupele române au fost întîmpinate cu flori, pîine şi sare de bieţii români (400.000) rămaşi în afara graniţelor ţării prin Pacea de la Versailles, între graniţa de vest şi Tisa, şi chiar în zona Balatonului. La sporul natural al populaţiei rurale româneşti de atunci şi pînă după al II-lea război mondial, astăzi ar trebui ca în această zonă să fie cam 1,2 milioane de români. Bucureştiul (cel post-fanariot) a fost total insensibil la soarta acestora. Astăzi mai sînt circa 30.000-40.000. Există sate de cult greco-catolic în zonă. Foşti români.
Nu a existat impulsul „aha, a venit şi vremea noastră”. Şi aceşti români care au trecut Carpaţii erau NAŢIONALIŞTI. Ştiau că luptă cu riscul vieţii pentru eliberarea fraţilor români. „Ne cheamă Ardealul!” era cîntecul ostăşesc al vremii. Un naţionalism firesc, supt odată cu laptele mamei, de aceşti feciori de ţărani analfabeţi, conştienţi de fraternitatea lor cu cei de peste Carpaţi. Naţionalismul, ca şi limba maternă, ca şi creştinismul, nu se învaţă la şcoală. Acolo poate fi cel mult cultivat, şcolit, sau… depreciat şi calomniat.
În 1945, cu ocazia eliberării de sub jugul unguresc a Ardealului de Nord, militarii români eliberatori ştiau de ororile şi crimele comise de ocupantul ungar în mai toate localităţile ardelene (vezi, între altele, Ip, Trăznea, Moisei, Bistriţa). În gropile comune pline de femei şi copii valahi, trupurile acestora nu apucaseră încă să se descompună complet. Nu au existat nici un fel de răzbunări colective, nediferenţiate, faţă de minoritarii unguri. Reflexul „aha, a venit şi vremea noastră!” a lipsit, din nou, cu desăvîrşire.
Imediat după 1918, un fruntaş politic român din Ardeal a precizat: „…noi nu vom deveni din asupriţi asupritori…”. Într-adevăr, nu e în firea românilor aşa ceva. Minoritatea maghiară (ca şi celelalte minorităţi) s-a bucurat de toate drepturile posibile: învăţămînt de toate gradele în limba maternă, libertatea deplină a cultelor religioase, mass-media în limba maternă, organizaţii şi partide cu caracter etnic. Pentru comparaţie, după al II-lea război mondial, polonezii (în Silezia şi Pomerania) şi cehii (regiunea Sudetă) au expulzat MILIOANE de etnici germani, sub motivul ostilităţii acestora de-a lungul secolelor, faţă de Polonia şi (fosta) Cehoslovacia. Aceşti germani, stabiliţi acolo de secole, nu au venit în calitate de cotropitori şi exterminatori. Cel puţin în Polonia, ei au fost chemaţi de regalitatea poloneză pentru a construi cetăţi-oraşe şi a practica diverse meserii (vezi „ţesătorii” din Silezia, vezi minerii etc.) aducătoare de profit (şi prin impozite) pentru regalitatea poloneză veşnic în criză de bani (ca toate monarhiile medievale). Că existau fricţiuni între aceste consistente şi compacte minorităţi germane şi localnicii polonezi şi cehi, nu e nici o îndoială, dar ele nu au atins niciodată ferocitatea exterminatoare exercitată asupra românilor din Transilvania.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

COMENTARII DE LA CITITORI