Naţionalism şi globalizare în Secolul XXI (2)

in Pe meridianele lumii

Ce este naţionalismul? (2)
Naţionalismul este doar una dintre expresiile separaţiei geografice a rasei umane, care nu locuieşte pe o planetă ideală, unde toate resursele sînt împărţite identic, astfel încît să nu existe deosebiri în raportul cantităţilor, ci doar cu privire la calitatea exploatării acestora. Unele state sînt mai dezvoltate sub acest aspect, ceea ce conduce la o mai mare aşezare a oamenilor în acele zone. După sute de ani, aceşti oameni, oricît de diferiţi, ajung să constituie o naţiune, trecînd împreună prin diferite conflicte, care îi opun altor oameni care le doresc resursele. Apărarea comună consolidează simţul comunitar, şi, în timp, se dezvoltă ideea de naţiune şi naţionalism, deoarece, în lipsa acestuia, forma statală pe care o organizează nu ar avea „motorul psihologic de funcţionare“. Pentru a înţelege ce este naţionalismul, trebuie să organizăm o dezbatere cu unii oameni care nu sînt întotdeauna conştienţi de complexitatea lumii. Concret, naţionalismul se relevă astăzi prin opoziţie cu două concepte; unul foarte vechi, celălalt mai nou. Primul concept este acela al limbii primordiale. Există oare aşa ceva? Ce limbă ar fi putut fi? Ce urme a lăsat în vocabularul limbilor de astăzi? Această întrebare este cu totul logică, doar că răspunsul corect este imposibil de dat, chiar dacă el se va formula în structura binară – „da, a fost/ nu, nu a fost“. Evident, dacă un om va crede că a existat o limbă unică, încep căutările de răspunsuri faţă de ceea ce am precizat mai sus. Rezultatul este un protocronism, întîlnit în foarte multe ţări, în urma căruia se ajunge la un singur rezultat: întărirea naţionalismului şi, de multe ori, chiar a mesiansimului într-o ţară sau în cadrul unei etnii, care începe să îşi considere prezenţa pe Terra drept voinţa lui Dumnezeu şi, de aici, apare conştientizarea existenţei unei misiuni divine şi universale pentru naţiunea respectivă. Ce poţi face în această situaţie? Fără îndoială, să începi să cunoşti mai bine lingvistica, arheologia şi istoria, ceea ce este foarte folositor. De asemenea, trebuie să rămîi raţional, deoarece există o limită a cunoaşterii asupra acestui subiect. Cum s-au format prima limbă sau limbile acum mii de ani este imposibil de aflat, şi ar trebui să nu încercăm prea multe speculaţii asupra acestei probleme, deoarece ajungem la concluzii care nu pot fi validate într-un sens sau altul. Cum cercetarea limbilor foarte vechi este însoţită, de multe ori, şi de căutarea adevărului privind „primul popor de pe Terra“, rezultatul este previzibil: în multe creiere puţin înfierbîntate se realizează acele conexiuni care, la final, conturează o concluzie: poporul X este primul de pe planetă, iar limba lui este cea dintîi apărută. De aici, începe altceva şi mai periculos: pretenţia teritorială asupra diferitelor zone. Legende, hărţi mai mult sau mai puţin inventate, izvoare antice – toate conduc la aceeaşi concluzie: există un stat primordial universal – sau măcar continental – şi care „trebuie să revină la locul său de mare conducător al sutelor de mii de kilometri pătraţi“.
De fapt, toate aceste cercetări sînt rezultatul unui naţionalism deviat de la sensul său. Vedem astăzi cum Zamolxe devine, într-o interpretare cu certe probleme, aproape întocmai apostolilor, şi nu este surprinzător că au apărut şi cursuri de iniţiere zamolxiană. Realitatea, însă, este şi mai complexă şi mai cuprinzătoare. Astfel, judecînd după numărul, în continuă creştere, a celor care poartă barbă în ţara noastră, este clar că geto-dacii i-au învins pe romanii care erau adepţii bărbieritului; putem spune că marele rege Burebista a învins, încă o dată, alianţa sa cu marele preot Deceneu a fost binecuvîntată de Zamolxe pentru vecie asupra trăitorilor de pe acest pămînt, iar Acornion ar trebui să mai adauge cîteva rînduri în documentul său.

(va urma)
Marius Văcărelu

COMENTARII DE LA CITITORI