Naţionalism şi globalizare în Secolul XXI (3)

in Pe meridianele lumii

Ce este naţionalismul? (4)
Naţionalismul este un sentiment foarte vechi, chiar dacă pentru mulţi intelectuali moderni sursa lui apare doar în Secolul al XVIII-lea, cînd se afirma Iluminismul. El este, de fapt, etern, deoarece apariţia unei forme statale, oricît de slabă ar fi fost, aducea cu sine crearea unei identităţi naţionale sau doar statal-politice, precum şi afirmarea mai puternică a unei etnii, care, din acel moment, începea să îşi revendice un loc şi un teritoriu pentru vecie. Este adevărat faptul că, pînă în Secolul al XVIII-lea, naţionalismul era mai puţin vizibil, deoarece asuprirea monarhilor şi a nobililor era foarte puternică: socialul şi asuprirea vin, cu prioritate, ca imagine împotriva altor concepte în explicaţia Istoriei, deşi este evident că aceste două aspecte sînt supraevaluate. Doar cînd puterea puternicilor cu sînge albastru a început să fie limitată, cetăţenii au început să îşi afirme forţa şi prin sublinierea loialităţii faţă de statul lor, aducînd în prim-plan ceea ce îi unea, iar acest lucru era, în primul rînd, conştiinţa etnică şi lingvistică. De fapt, adevărul este întărit de istoria aproape a fiecărei ţări, în care, în diferite perioade, aceia care părăseau teritoriile din motive de refugiu politico-economic – dacă nu erau aristocraţi cu bani care să îşi permită deplasări de mii de kilometri – se refugiau foarte aproape de graniţa teritoriului părăsit, şi fugeau ori de cîte ori era posibil într-o zonă unde se vorbea aceeaşi limbă sau cel puţin una asemănătoare, pentru că aşa li se facilita integrarea mai rapidă în noua societate. Astfel, cîţi îşi mai amintesc că, sute de ani, o bună parte a judeţului Prahova s-a numit Saac sau Săcuieni, fiind populat de mulţi români fugiţi din Ardeal şi din secuime? Toponimia zonei subliniază direct acest aspect, existînd sate numite „Pămînteni“, iar alături de ele apare numele „Ungureni“.
Unificările şi cuceririle urmau aceeaşi logică, pentru că, după stabilirea noilor graniţe, urma integrarea în sistemul vechiului stat a teritoriului dobîndit, iar problemele etnice şi lingvistice deveneau sursa revoltelor, aproape inevitabile. Orice slăbire a puterii celor care cuceriseră sau unificaseră un teritoriu aducea, de cele mai mult ori, o revoltă a celor cuceriţi sau a foştilor lor lideri, iar Dacia nu a făcut excepţie – anul 117, cînd a murit împăratul Traian, marchează o revoltă dacică de amploare, potolită după un an. Exemplele sînt nenumărate, pe fiecare continent.
De aceea, scăderea puterii autocraţilor a permis impunerea decisivă a naţiunii, ca formă supremă de organizare a unei etnii, devenită expresia supremă a unui stat. De aici, statul-naţiune, precum şi raportarea pe primul plan a cetăţeanului la el, iar nu la rege/preşedinte. Ca să nu fie nici o îndoială, subliniem că toate imnurile naţionale glorifică oamenii organizaţi sub comunitatea statală respectivă. Simbolistica naţiune – monarh, rămasă în cîteva state, o vedem exprimată sub forma menţionării în versurile imnului a poziţiei superioare a unuia sau a altuia dintre actori. Astfel, imnurile imperiilor erau, de fapt, cîntece dedicate dinastiilor imperiale, iar acum regatele rămase încearcă să se refere şi la monarh în cuprinsul imnurilor naţionale, fără ca regula să fie, însă, obligatorie. De exemplu, imnul britanic este dedicat reginei, imnul olandez este imnul Casei de Orania, dar ţările scandinave nu îşi accentuează regalitatea. Imnurile statelor naţionale, sau cîntecele care joacă acest rol – unele ţări nu au neapărat un imn oficial, desemnat prin Constituţie – subliniază naţiunea ca esenţă a statului. Astfel, germanii au ca imn „Germania mai presus de orice“, polonezii „Polonia nu a murit, cîtă vreme sîntem vii“, iar lista este extrem de lungă. Toate subliniază naţionalismul, prin precizarea faptului că etnia majoritară a creat cumva un stat, i-a dat un nume şi fixează loialităţile în funcţie de această construcţie politică supremă a organizării oamenilor.

(va urma)
Marius Văcărelu

COMENTARII DE LA CITITORI