Naţionalismul lui Eminescu

in Polemici, controverse

Acest subiect frămîntă naţia română de două ori pe an: în ziua de 15 ianuarie, cînd se crede că ar fi data corectă a naşterii poetului nepereche (1850) şi 15 iunie, ziua tragică de trecere la cele veşnice a poetului naţional (1889). Chestiunea în cauză este privită diferit de cele două tabere elitiste ce s-au delimitat prin trecerea timpului: cea naţionalistă, şi o alta, cu sentimente izraelite, din care azi fac parte H.R.Patapievici, G.Liiceanu, Andrei Pleşu şi alţi trepăduşi. Fiindcă acesta-i adevărul: Eminescu este incriminat ca şovin şi rasist pentru presupuse afirmaţii antisemite în articole de ziar şi în unele manuscris, nepublicate de poet, dar scotocite de eminescologi. Din capul locului, nu vedem raţiunea analizei manuscriselor nepublicate, doar pentru a-l incrimina pe poet. Un asemenea demers este o ticăloşie. Iar termenul antisemit e impropriu, deoarece şi arabii sînt de origine semită. Corect este să numim atitudini antievreieşti acele acţiuni îndreptate împotriva evreilor de pretutindeni.

Într-adevăr, în articolele publicate în „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”, Eminescu era preocupat, şi pe bună dreptate, de „problema evreiască”. Dar în ce consta o atare problemă internaţională, la vremea lui Eminescu?

După cum bine se ştie, evreii au fost alungaţi din Ţara lor la anul 71, de către împăratul roman Titus. De atunci, evreii au rătăcit prin lume, din loc în loc, păstrîndu-şi, ce-i drept, limba, credinţa şi obiceiurile. Există istorici care afirmă că numai migraţia i-a salvat de la dispariţia ca popor, deoarece romanii erau necruţători cu popoarele învinse.

La 24 ianuarie 1859, prin Unirea Principatelor dunărene, a apărut un nou stat pe harta politică a lumii, România, a cărui independenţă a fost recunoscută în 1878, în urma Războiului Ruso-Turc. Din acel moment crucial, România se confruntă cu un fenomen de migraţie, în valuri succesive, a evreilor. Surprinzător era faptul că evreii părăseau imperii ca Germania, Austro-Ungaria şi Rusia pentru a se aşeza într-o ţară aflată la începuturile organizării ei după model occidental. Era clar că, de unde veneau, evreii se simţeau discriminaţi, astfel că, pentru ei, România nu mai era o ţară de tranzit, ci un loc în care se puteau salva. Faţă de această situaţie, cu totul neaşteptată, elitele politice din România nu puteau avea decît două opţiuni: să acorde, neîntîrziat şi fără oprelişte, cetăţenia română tuturor evreilor care migrau în România, sau să examineze fiecare caz în parte, înainte de acordarea cetăţeniei române.

Eminescu s-a situat pe cea de-a doua poziţie. Şi mai cerea Eminescu un lucru elementar: ca cei care veneau pe pămînt românesc să jure credinţă noii lor patrii şi să înveţe limba română. Era ceva rău, înjositor în asemenea cerinţe? Pentru aceste opinii de bun-simţ poate fi incriminat cineva ca fiind xenofob, şovin, rasist? Răspunsul vine de la sine. Nu!

Naţionalismul lui Eminescu s-a manifestat sub forma unui patriotism luminat şi nu are nimic trivial la adresa evreilor sau a altor naţionalităţi conlocuitoare! Dar inteligenţa pătrunzătoare eminesciană a mai sesizat un fapt, nu lipsit de importanţă. Spre deosebire de massa ţăranilor români, evreii erau ştiutori de carte, unii aveau studii superioare şi profesii liberale: ingineri, medici, jurişti, arhitecţi, artişti plastici ş.a. Concluzia lui Eminescu nu era una îmbucurătoare. Dacă ţăranul român nu se ridica de la coarnele plugului şi de la coada vacii, neamul românesc nu avea nici un viitor într-o Europă industrializată cu paşi repezi. Poetul a criticat vehement politica guvernanţilor şi, în primul rînd, clanul Brătianu, pentru nepăsarea cu care priveau problemele educaţiei naţionale. Printre manuscrisele lui Eminescu se află şi un plan de reformare al învăţămîntului românesc, cu idei profund europene, preluat, mai tîrziu, de Spiru Haret. Fără a greşi cu nimic, putem să afirmăm că Eminescu este întîiul dascăl de doctrină naţională!

Cum bine se ştie, Eminescu a lucrat pentru puţin timp la Berlin (1873-1874), la Legaţia română. Cu acel prilej, s-a familiarizat cu marile probleme europene, printre care şi mult discutata chestiune dunăreană. El a înţeles că România, care se afla la gurile Dunării (Sudul Basarabiei), devenea un factor de echilibru între Rusia, Imperiul Otoman şi Austro-Ungaria, imperii multinaţionale. Naţionalist înfocat, Eminescu a luptat excepţional, în plan politic şi ca ziarist, pentru realipirea, la România, a Basarabiei, Bucovinei şi a Ardealului. Pentru vremea aceea, îndrăzneala lui a fost uriaşă şi, din nefericire, l-a condus la moartea civilă din iunie 1889, şi la moartea prin asasinat de la 15 iunie 1889. Opiniile lui se aflau în contradicţie cu politica externă a lui Carol I de Hohenzollern de supunerea a Regatului Român faţă de Puterile Centrale.

Dar sacrificiul lui Eminescu nu a fost zadarnic. Istoria i-a dat dreptate şi, la 1 decembrie 1918, a fost făurită România Mare. Şi, din nou, Marile Puteri au inventat României problema evreiască. Între cele două războaie mondiale din Secolul XX, numărul evreilor din România a ajuns la 600.000 de suflete. Incredibil, dar acesta este adevărul. Ce a urmat, se ştie: excrescenţa antievreiască de sorginte legionară, eşecul din războiul antisovietic, bolşevizarea ţării etc. De fiecare dată, detractorii poetului i-au reproşat poemul Doina, publicat şi de Titu Maiorescu în Ediţia Princeps a Poeziilor. Un asemenea punct de vedere este o absurditate. Nicăieri în lume un scriitor nu este trecut la index la 166 de ani de la moartea sa. Această stupiditate din cultura română, cenzurarea lui Eminescu, trebuie să ia sfîrşit. Eminescu nu poate fi judecat decît prin prisma vremii sale. El nu poate fi făcut răspunzător pentru acţiunile şi erorile altora.

Eminescu rămîne un far călăuzitor al Doctrinei Naţionale!

Restul nu e decît o vorbărie deşertică, aşa cum bine zice poetul:

„Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine…lustruindu-se pe el!“

 

Florin Iordache

COMENTARII DE LA CITITORI