Nave fantomă – legenda Olandezului zburător (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Numeroase relatări vorbesc despre existenţa unor nave fantomă care bîntuie apele Terrei. Aceste istorisiri vechi de secole au fost surse de inspiraţie pentru numeroase scrieri literare. Cît de mult din aceste povestiri sînt de domeniul ficţiunii şi cît din zona realităţii? Putem, oare, să dăm crezare mărturiilor marinarilor, sau aceştia aveau nişte fantasme din cauza condiţiilor aspre de navigaţie? Scena în care apar aşa-numitele nave fantomă, corăbii-nălucă sau alte asemenea denumiri derivate pe aceeaşi temă – consemnate în relatări de epocă transmise pînă în timpurile noastre – îşi schimbă de-a lungul vremii nu numai spaţiul marin în care sînt localizate, ci şi dimensiunile, care se amplifică treptat, pe măsură ce se extind rutele de navigaţie şi creşte intensitatea transporturilor pe mările lumii. Faptele povestite de marinari aveau darul de a stîrni uimire şi temeri. Ce întîmplări ieşite din comun se petreceau în acele ape?!…
Olandezi, nave fantomă, Insulele-de-scorţişoară şi fabulosul Continent austral
Legenda spune că în „vremurile de aur“ ale navigaţiei olandeze – Secolele XVII – XVIII – pavilionul statului nordic flutura nu numai în Atlantic, ci şi pe ţărmurile insulelor şi coastelor Oceanului Indian şi ale Pacificului. Se simţea un vînt prielnic în velele corăbierilor aflaţi în solda Statelor Generale ale Olandei. Sloop-urile (veliere de mici dimensiuni), plecate din Amsterdam şi Den Hoorn, se avîntau pe Mările Sudului, descoperind, în numai cîteva decenii, o seamă de pămînturi neştiute de europeni.
pag 12 1
Olandezii organizează cîteva comptoáre în Sumatra şi Java, care devin baze ale ofensivei lor comerciale, dar mai ales coloniale; solida corporaţie „Compania Indiilor de Est“ îşi extinde mereu raza de acţiune în regiunile Asiei meridionale şi răsăritene, îşi asigură importante pieţe în Arhipelagul japonez şi China. În anul 1602, olandezii întemeiază o bază cheie la Capul Bunei Speranţe – Kaapstad – Cape Town-ul de mai tîrziu. O expediţie a neguţătorilor din oraşul Hoorn, condusă de Willem Corneliszoon Schouten şi Jakob Le Maire, va descoperi, la capătul austral al Americii, o dată cu ţărmul ce poartă numele oraşului olandez care a armat corăbiile, o nouă cale – prin strîmtoarea Magellan – spre mult rîvnitele „insule-de-piper-şi-scorţişoară“ (insulele mirodeniilor – astăzi Arhipelagul indonezian al Molucelor). Începînd de atunci, olandezii vor explora unele zone ale Oceanului Indian şi, pentru prima oară, vor culege şi transmite importante informaţii despre „Golfstreamul Pacificului“, marele curent cald Kuro Sivo. Europa medievală află de mirabilele ţinuturi ale Orientului Îndepărtat din cărţi cu titluri ademenitoare, precum „Descrierea unei uimitoare călătorii“, încredinţată tiparului chiar de unul dintre conducătorii expediţiei, Willem Corneliszoon Schouten. În căutarea insulelor cu mirodenii şi a „Insulelor-de-aur-şi-argint“, precum şi a fantasticelor ţări Jesso şi Jaoa da Gama, în acele secole îşi îndreaptă corăbiile navigatori încercaţi ca Mattis Quest şi Abel Janszoon Tasman, Martin Gertizoon de Vries, Hendrik Cornelisszoon Schaep, Van Diemen şi cîţi alţii care îşi vor cîştiga renumele descoperind numeroase insule şi arhipelaguri la apele tropicale ale Pacificului. Europa află de existenţa unor mari pămînturi necunoscute. Pe hărţile Secolului al XVII-lea se înscriu, în spaţiile rămase albe pînă atunci, contururile, mai mult sau mai puţin exacte, dar demonstrînd o certă realitate, ale unor pămînturi: „Ţara Eendracht“, „Ţara de Witte“, „Ţara Edel“, „Ţara Leeuvin“, „Ţara Nuyts“, „Ţara Arnhem“, toate, de fapt, zone costiere ale Continentului austral, căutat cu înfrigurare de atîţia navigatori de seamă, ce va fi identificat de navigatorul şi comerciantul olandez Abel Tasman (1603-1659). Tot din acele timpuri, insule ale multor arhipelaguri din Polinezia – Fiji, Tonga – vor purta, o vreme, nume olandeze: Amsterdam (Tongatapu), Middeburg (Eua), Rotterdam (Nomuka)… Însuşi Continentul austral este înscris pe hărţile vremii drept
pag 12 3
Noua Olandă. Nave fantomă în zona Hoorn – „Capul Furtunilor“
Iniţial, navele fantomă sînt semnalate în regiunile apropiate de Capul Bunei Speranţe. Iată mărturia unui navigator, Cunnar Erikszoon: „Goeleta noastră se afla ancorată de 7 zile încheiate numai la cîteva mile de Cap. Şapte zile de cînd încetase să mai bată vîntul. Pînzele zăceau moi, vlăguite, ca şi aerul din jur, care părea încremenit pentru totdeauna. Se înserase. Mă aflam la prova, privind spre uscat. Adulmecam aerul ca un ogar, sperînd să simt o cît de slabă adiere. Nimic! Deodată – nu-mi venea să-mi cred ochilor! – apare un bric cu toate pînzele întinse. Un bric negru, aşa mi s-a părut, negru ca smoala, înainta cu iuţeală, împins de o forţă nevăzută. Suflul Necuratului, fiindcă ce altceva putea fi, atîta vreme cît noi rămîneam nemişcaţi cu velele pleoştite?“ Faptele semnalate s-au produs în vara anului 1639. Cu variaţii nesemnificative, asemenea relatări – toate referindu-se la întîmplări similare petrecute în preajma Capului Bunei Speranţe – au circulat, în acelaşi timp, prin tavernele tuturor porturilor. Navigatorii din Atlantic şi Oceanul Indian deveniseră obsedaţi de navele fantomă. Desluşirea cauzelor ce au provocat fenomenele observate – cu nimic datorate vreunei halucinaţii – s-a produs mult mai tîrziu, cînd, prin ofensiva ştiinţei Secolului al XIX-lea, au putut fi studiate şi analizate condiţiile meteorologice specifice zonelor oceanice respective, unde, în anumite condiţii atmosferice, curenţii aerieni se „calmează“ pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă. În aceste împrejurări, însă, rămîn deschise unele „culoare“ parcurse de curenţii aerieni prin care, „prinzînd vîntul în vele“, unii navigatori mai norocoşi şi cu experienţa locurilor izbutesc să iasă din capcana calmului atmosferic. Ideea unor „nave fantomă“ a continuat să se răspîndească cu atît mai mult cu cît era susţinută de noi şi nu mai puţin bizare întîmplări petrecute în largul altor regiuni ale Oceanului planetar. În Secolul al XVII-lea, ca şi mai tîrziu de altfel, vasul-fantomă cutreiera Atlanticul de Sud, în jurul primejdiosului Cap Hoorn, zona cu ape mereu învolburate de apriga înfruntare a vînturilor antarctice cu cele iscate din Atlantic. Dispar numeroase cutere şi puternice veliere, cu trei şi patru catarge. Legendei îi cresc aripi… întunecate. Numai într-un singur an, 1899, în aceste spaţii marine, bîntuite de înfricoşătoare uragane, pier, fără urmă, 39 de corabii. Nu puţini dintre mateloţii scăpaţi cu viaţă din înfruntarea cu valurile uriaşe, cu ceţurile întunecate şi vîntul aspru au declarat că, înainte de naufragiu, au zărit răsărind din apă o corabie cu pînze negre, care, după puţine clipe, a dispărut, topindu-se, parcă, în spuma talazurilor. O nălucire provocată de tensiunea momentului? În parte. Mai degrabă, o falsă interpretare a unei realităţi şocante. Pe coasta sudică a Ţării de Foc, nu departe de Capul Hoorn, se înalţă o stîncă lunguiaţă, roasă de vînturi. Văzută de departe, cînd se înnoptează, pare o navă cu pupa pe jumătate înecată, gata să se scufunde. Cînd e vreme rea şi ceţurile împînzesc ţărmul, această iluzie este mai puternică. De-a lungul timpului, multe corăbii, încercînd să salveze „corabia neagră“, aflată, chipurile, în primejdie, au naufragiat, zdrobindu-se de stîncă. Aşa s-a întîmplat şi cu vasul norvegian Servia, cu corabia olandeză Batavia şi, în 1936, cu nava italiană Corona d’Italia. Stînca, din cauza căreia au pierit nenumărate nave, purtînd pavilioanele a zeci de ţări europene şi îndeosebi americane, a fost considerată de cei mai mulţi dintre supravieţuitori drept „corabia diavolească“ a mateloţilor olandezi conduşi de Van Falkenburg „care s-a vîndut Necuratului“. Au trecut multe decenii pînă cînd locul blestemat din dreptul Ţării de Foc a fost însemnat pe hărţile maritime cu inscripţia de alertă: „stîncă avînd înfăţişarea înşelătoare a unei nave pe cale să se scufunde“. Tot pe seama „Olandezului“ a fost pus şi lungul şir de naufragii petrecute în preajma insulelor mediteraneene Corfu şi Malta, ori în apropiere de portul spaniol Cádiz, unde, de asemenea, există stînci cu profiluri amăgitoare, datorate eroziunii eoliene şi forţei de impact a valurilor.

„Olandezul zburător” are un nume
Personaj blestemat al povestirilor marinăreşti, „Olandezul zburător sau rătăcitor“ , cum i se mai spune, potrivit unor izvoare olandeze, are o identitate: e căpitanul Barrent (Bernard) Fokke, aprig lup de mare care-şi cîştigase faima în prima jumătate a Secolului al XVIII-lea prin faptul că izbutea să parcurgă ruta Amsterdam – Batavia (Jakarta), ocolind Capul Bunei Speranţe în numai două luni, performanţă extraordinară în epocă. O asemenea realizare, repetată de două ori pe an, a uimit într-atît pe contemporani, încît s-a acreditat părerea că numai un pact cu Necuratul o poate explica. Iar cînd, după un timp, iscusitul corăbier nu s-a mai întors în port, s-a spus că, în sfîrşit, Diavolul şi-a luat răsplata, însuşindu-şi sufletul căpitanului Fokke şi pe cele ale corăbierilor săi. Supliciul lui, se spunea, consta în a rătăci mereu pe mare, hăituit de vîntoasele tuturor zărilor. O relatare mai apropiată a unei alte variante din multele care au circulat în Secolul al XIX-lea o constituie peripeţiile căpitanului Vander Decken. Revenind din mările Asiei Orientale, echipajul navei pe care o comanda este măcinat de o molimă neştiută. De teamă că răul necunoscut s-ar putea răspîndi, autorităţile porturilor de care se apropia corabia le interzice debarcarea. Vander Decken şi oamenii săi peregrinează pe mări şi oceane fără speranţa că vor mai putea pune vreodată piciorul pe uscat… Numele eroului blestemat se schimbă cu vremea: el e cînd Van Falkenburg, cînd Van Steaten, rostit fiind în fel şi chip. Dar elementul comun, motivul permanent este necruţătorul destin care îl condamnă pe corabier la veşnica rătăcire şi înstrăinare. Prin „Memoriile domnului Schnabelewopski“, Heinrich Heine va introduce acest tragic erou în literatură, cadru din care Richard Wagner va culege subiectul celebrei sale opere „Olandezul zburător“, a cărei premieră încununată de succes a avut loc la Dresda, în 1843. De ce „Olandezul zburător“? Ideea s-a impus de la sine: adesea, nava-nălucă era semnalată, cam în acelaşi timp, în zone aflate la o departare de sute sau chiar mii de mile una de alta. Marinarii puneau această „fulgerătoare“ deplasare în spaţiu şi timp pe seama drăceştilor puteri cu care Diavolul îl investise pe căpitanul Vander Decken, blestematul corăbier ce încheiase faustianul pact. Pe de altă parte – aşa cum rezultă dintr-o lungă serie de relatări – nu de puţine ori, apariţia corabiei rătăcitoare era înfricoşătoare: nava se proiecta suspendată pe cer, între linia norilor şi faţa oceanului. Un miraj tipic, de bună seamă, dar au trebuit să treacă multe decenii pînă cînd fizicienii au putut să înţeleagă exact mecanismele care produc mirajele. Şi s-a scurs ceva timp pînă cînd adevărurile formulate de oamenii de ştiinţă au fost împărtăşite de marele public.
pag 13 1
Un miraj fără seamăn
Iată relatarea impresionantă a căpitanului de cursă lungă Owen, martor al unui miraj de mari proporţii şi de o intensitate fără egal în istoria fenomenelor de nave fantomă: „Corabia, o navă cu două catarge, s-a ivit pe neaşteptate la mai puţin de un sfert de milă de noi. Apariţia ei a stîrnit o adîncă uimire, întrucît oamenii de veghe nu-i semnalaseră apropierea. Era senin. Nici urmă de ceaţă. Nu ne putem explica în nici un fel cum se apropiase vasul într-atît de noi fără să-l fi observat cineva. Gabierul se jura pe toţi sfinţii că se ivise ca printr-o vrăjitorie, într-un loc unde pînă atunci nu se zbătuseră decît valurile. Corabia se apropia de noi cu toate velele înălţate. Pe puntea ei se aflau numeroşi marinari care-şi vedeau în tihnă de treburi; cîţiva se pregăteau să lanseze o barcă la apă. M-am gîndit că vor să ne facă o vizită. Eram gata să dau ordin ca să fie primiţi cum se cuvine, cînd, deodată, vasul parcă se topi în aerul limpede. Dispăru într-o clipă. Ca o lumînare ce se stinge în bătaia unui vînt puternic. Apariţia şi dispariţia fulgerătoare a navei necunoscute a vîrît spaima în oamenii mei, care socoteau că întîlnirea cu năluca prevestea mari nenorociri. Mai mult ca sigur, spuneau ei, ne-am încrucişat drumul cu vasul piază-rea al Olandezului rătăcitor…“. Căpitanul Owen a încercat să alunge temerile marinarilor, spunîndu-le că, în puţinul timp cît i-a fost dat să cerceteze corabia, o recunoscuse. Era fregata Barracouta, pe care o întîlnise de mai multe ori pe mare. Îl cunoştea bine şi pe căpitan… Pe marinari nu i-a liniştit această informaţie, întrucît Owen nu putea să le explice în nici un fel cum şi de ce nava a dispărut brusc. Raportul căpitanului a stîrnit un viu interes. S-au făcut cercetări. Iată ce s-a stabilit. Că la data cînd Barracouta fusese văzută în preajma Capului Hoorn, fregata amintită se afla la o depărtare de aproximativ 550 kilometri… Se pare – după cum afirmă speciali ştii care au analizat această relatare, studiind, printre alte elemente, şi condiţiile meteo locale din perioada semnalată – că în această zonă a Oceanului s-a produs un miraj, un fel de „fata morgana“, care nu are egal în toată bogata istorie a acestor fenomene optice. Ce ample dimensiuni poate avea o nălucire provocată de înşelarea simţurilor, ne sugerează şi următoarea întîmplare, care s-a produs în 1904, an în care se afla în toi războiul ruso-japonez. Flota amiralului Rodjestvenski, care avea drept misiune să ajungă în mările din Extremul Orient, naviga în largul Mării Baltice. Căzuse noaptea. Neguri dense pluteau peste ape. Ofiţerul de cart de pe vasul-cerceta ş aude – sau i se pare că aude – un zgomot neobişnuit. Priveşte cu încordare în noapte şi vede profilîndu-se siluetele întunecate ale unor nave ce se apropiau de vasele de luptă ruseşti. Ecouri despre isprăvile submarinelor japoneze răzbătuseră pînă la popote. Socotind că submersibilele duşmane izbutiseră să pătrundă în apele Nordului, ofiţerul dă alarma: „submarine inamice la babord!“ Bateriile flotei ruse
dezlanţuie o ploaie de obuze. ţintesc spre nedefinitele siluete estompate în neguri. Cînd „bătălia de la Dogger Bank“ a încetat şi au fost salvaţi din apele îngheţate puţinii supravieţuitori, amiralul Rodjestvenski şi-a dat seama de enorma sa eroare. Focul intens al artileriei nu distrusese nave japoneze, ci o flotilă de modeste ambarcaţii ale unor pescari norvegieni. În fierbinţeala momentului, înşelaţi de ceaţă, dar şi mai mult de o neobişnuită imaginaţie, marinarii, ca şi ofiţerii lor, de altfel, au crezut, tot timpul, că au în faţă submarine inamice. O închipuire care a cuprins sute de oameni, mulţi dintre ei cu o mare experienţă în navigaţie. Acesta ar fi un exemplu clar ce dovedeşte natura submisivă a percepţiei şi a modului în care realitatea devine o halucinaţie colectivă..
pag 13 2
Odiseea unei nave: Wyer Sargent
Întîlniri cu nave fantomă se mai petrec şi în vremea noastră. O astfel de întîmplare s-a produs în largul coastelor Terrei Nova, în primăvara anului 1933. Încă din dimineaţa zilei de 26 martie se lăsase o pîclă. Spre seară, a izbucnit furtuna. Apele oceanului căpătaseră culoarea plumbului topit. Cerul era de culoarea smoalei. De la o vreme, începuse să ningă cu fulgi mari. Cargoul britanic Sickby înainta prudent, cu toate luminile de poziţie aprinse. Ca o măsură suplimentară de precauţie, căpitanul ordonase să se lanseze, la intervale scurte, semnale sonore de alertă. În pofida acestor măsuri de siguranţă, Sickby s-a aflat la un pas de a fi acroşat de o navă ce s-a desprins, parcă, din faldurile orbitoare ale furtunii de zăpadă. O manevră dibace, făcută de timonierul cargoului, a evitat ciocnirea. În scurtul răstimp cît nava imprudentă a mai rămas vizibilă, ofiţerul mecanic de pe Sickby a avut răgazul să o identifice. Era Wyer Sargent, un vapor din Liverpool care, datorită unui incendiu în sala maşinilor, fusese părăsit de către echipaj în urmă cu aproape 4 ani, prin 1928. Parcă nu-i venea să creadă. Şi, totuşi, Wyer Sargent s-a mistuit, după cîteva clipe, în vîrtejul de zăpadă. Tulburaţi, marinarii de pe Sickby au rămas mult timp de veghe, fiindu-le le teamă că ar putea fi loviţi în derivă. Călătoria a continuat însă, fără vreun alt incident. Furtuna, şi-au spus mateloţii de pe Sickby, va scufunda nava rătăcitoare. Au trecut 15 luni. Întîmplarea fusese uitată. Într-un amurg liniştit, pe cînd Sickby naviga, de această dată, în apropierea Golfului Chesapeake, a apărut în zare o navă fără pavilion. Echipajul cargoului a recunoscut-o: era Wyer Sargent. Se împliniseră 5 ani de cînd vasul-fantomă fusese părăsit de către echipaj. Cinci ani de peregrinari, cinci ani în care epava a supravieţuit loviturilor de berbece ale valurilor uriaşe care se produc în această regiune, impactului cu numeroase uragane ce au bîntuit Atlanticul în tot acel răstimp. Cu puţin timp în urmă, Lloyd’s – cea mai mare şi mai veche piaţă de asigurări la nivel mondial – publicase o statistică a vaselor dispărute în cursul anului precedent. Numai în nordul Oceanului Atlantic naufragiaseră, fără urmă, 83 de vapoare şi veliere. Aceasta a fost ultima apariţie a vasului Wyer Sargent. Căpitanul cargoului Sickby a ordonat ca nava-fantomă să fie distrusă, întrucît constituia o permanentă primejdie pentru vasele care navigau în regiune.

Iată o altă relatare aparţinînd lui Oswald Britt, ofiţer de punte pe vasul britanic Bacchante: „Era trecut bine de miezul nopţii. Mă aflam pe punte, la babord. Deodată, pe cer apăru o lumină sîngerie. Cît a durat, nu pot spune: puţin, foarte puţin, oricum. Lumina, puternică, mi-a deschis în faţa ochilor o privelişte uimitoare: la cîteva sute de metri de noi luneca pe apă un bric cu carena întunecată. La bord, nici o lumină. N-am zărit pe nimeni pe punte, nici la timonă. Misteriosul vas fusese zărit şi de gabier. L-am auzit strigînd. Un strigăt scurt, gîtuit. În clipa următoare, omul de veghe căzu din înaltul catargului şi, lovind-se de copastie, îşi zdrobi fruntea. Înainte de a mai apuca să fac un pas spre el, lumina roşiatică s-a stins tot atît de brusc cum se ivise, şi întunericul ne-a învăluit din toate părţile“. Interesant este faptul că la bordul navei Bacchante se afla, ca midship, (elev aspirant al Academiei Navale britanice) prinţul moştenitor al Coroanei britanice, cel care va deveni, mai tîrziu, regele Angliei, George al V-lea. Acesta a confirmat evenimentul. Ziarele vremii – întîmplarea s-a petrecut în 1884 – au relatat, pe larg, întîlnirea cu „Olandezul zburător“, prilej cu care specialiştii şi-au „dat cu opinionul“. Explicaţiile prezentate par plauzibile. Lumina roşiatică, strălucitoare, care a jucat rolul unui flash, dezvăluind întîlnirea cu bricul-nălucă – o epavă, probabil – a fost provocată, pare-se, de căderea unui meteorit, iar nefericitul accident – moartea omului de veghe – a fost doar efectul spaimei ce l-a cuprins pe gabier, spirit superstiţios, cum era o mare parte dintre marinarii vremii. Întîlniri cu „nave fantomă“ flotante au fost consemnate în multe ziare şi documente ale vremii. Reţinem drept semnificative relatările făcute de membrii echipajului vasului Federico Catalin. Navigau în largul Atlanticului, avînd ca ţintă marele port american Montevideo. Într-o noapte cu lună plină, navei îi apare în cale un cuter cu catargele frînte şi velele sfîşiate. Felinarele de poziţie nu erau aprinse. Se dă alarma. Comandantul navei, căpitanul Lujak, dă ordin să se lase o şalupă în apă şi şase oameni să se urce la bordul cuterului neidentificat, pentru a cerceta ce se întîmplă cu membrii echipajului. Şalupa nu apucă însă să atingă apa pentru că vasul misterios dispare, scufundîndu-se în mare. Federico Catalin îşi reia cursul navigaţiei.

(va urma)
CLUBENIGMA

COMENTARII DE LA CITITORI