Nave fantomă – legenda Olandezului zburător (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Deşi era noapte, nimănui nu-i ardea să doarmă. Oamenii discută aprins, îşi pun întrebări, caută explicaţii. Unii, temători, îşi spun că această întîlnire cu „corabia Diavolului“ e semn rău. Alţii cred că totul s-a terminat cu bine, dat fiind că sfîrşitul acestei nave fantomă fusese adus de ape. Vine dimineaţa. Stupoare. La mai puţin de 300 de metri – cuterul, pe care, cu puţine ceasuri mai înainte, îl văzuseră scufundîndu-se ca înghiţit de o bulboană, naviga paralel cu ei. Cu arborele mare rupt pe trei sferturi, cu pînzele ferfeniţă… Stupoarea se transformă în spaimă. Doar comandantul şi cîţiva navigatori îşi păstrează calmul, luciditatea. Căpitanul Lujak alege pe cei mai curajoşi marinari şi porneşte cu şalupa să afle misterul acestei nave fantomă. Urcă la bordul ei, fără să găsească, însă, nici o urmă de viaţă. Totul este pustiu. Punţile, bordajele sînt putrede, structurile se mai ţin îmbinate parcă printr-o minune. Cercetările se încheie în momentul în care căpitanul Lujak izbuteşte să descifreze, la prova unei bărci, literele aproape şterse ale numelui ce-l purta cuterul: Thor. Nava fusese de mult timp părăsită, cum s-a aflat mai apoi. Rătăcise pe ape aproape şapte ani, antrenată de curenţii marini, purtată de capriciul vînturilor.
Răscolirea apelor de către furtună, intervenţia unor puternici curenţi, persistenţa, în unele cazuri, a unor pungi de aer în magaziile etanşe din cala navelor naufragiate sînt factori care contribuie, independent sau cumulat, la aducerea la suprafaţă a unor nave scufundate cîndva, epave ce plutesc la suprafaţa mării sau în derivă, pînă cînd, îngreuiate, coboară din nou în adîncuri, unde le este sortit să rămînă. Este semnificativă, în această privinţă, următoarea întîmplare, relatată, în vara anului 1938, de un martor ocular: „În dimineaţa aceea – abia răsărise soarele – marea era uşor agitată. Deodată, la cîteva cabluri de tribord, aproape de suprafaţa apei, a apărut o pată negricioasă. Să tot fi avut vreo 30-40 metri lungime. Era, oare, o orcă? Am renunţat degrabă la această idee. Ne aflam la o latitudine unde nu se întîlnesc aceste vieţuitoare. De altfel, silueta întunecată depăşea cu mult dimensiunile unei balene. Obiectul necunoscut ne însoţea, însă, vasul înaintînd aproximativ cu aceeaşi viteză ca şi Ursa Mare, nava noastră. Am tras această concluzie întrucît, deşi Ursa naviga cu toate pînzele întinse, pata brună care luneca sub luciul apei nu rămînea în urmă, cum ar fi fost firesc dacă era o îngrămădire de alge sau vreun obiect neînsufleţit. Cînd eram gata să dau alarma, pata a urcat fulgerător la suprafaţă. Din valuri a ţîşnit, ca o arătare, un bric cu trei catarge, dintre care cel mare era frînt mai jos de mijloc. Parapetele, cordajele, cîte mai rămăseseră atîrnate de catarge, puntea, toate erau năpădite de alge brune. Nu-mi venea să-mi cred ochilor: bricul plutea paralel cu noi. Am dat alarma. Sub ochii celor 13 membri ai echipajului, vasul-fantomă a mai navigat cîteva sute de metri, apoi s-a scufundat încet, foarte încet. O vreme, a plutit în derivă între doua ape, apoi l-au înghiţit adîncurile…“. Căpitanul, folosind ocheanul, a putut descifra cîteva litere pe prova navei: AU…R… Mai tîrziu, s-a stabilit că nava-fantomă era Aurora, un vas englezesc dispărut, cu întregul echipaj, în primăvara anului 1927. Cu 11 ani în urmă…
Din toată suita de nave fantomă, „Olandezul Zburator“ dăinuieşte…
Totuşi, aceste nave-fantomă dispar, treptat, din istoria navigaţiei pe mări şi oceane. Între anii 1891 şi 1893, au fost înregistrate nu mai puţin de 1600 rapoarte ale căpitanilor de cursă lungă care semnalau că au zărit astfel de nave fantomă. Printre acestea, s-au numărat goeleta Carol A. Deering, cargoul Rosalie şi brigantina Marie Celeste, ale căror lungi peregrinări pe întinsul oceanului au inspirat numeroase cărţi şi chiar un film foarte bun. În ultimele decade ale Secolului XIX, au fost semnalate, în medie, anual circa 800 de nave fantomă care pluteau fără echipaj, cu structurile mai mult sau mai puţin avariate. După 1910, comsultînd statisticile maritime, constatăm că media anuală a relatărilor privind navele fantomă e mult mai modestă: circa 200. În ultimele decenii, numărul acestora scade sensibil – rezultat firesc al progreselor înregistrate în domeniul construcţiilor navale şi, implicit, al creşterii gradului de securitate a navigaţiei pe mări. Legendele marinăreşti despre căpitanul veşnic rătăcitor şi-au epuizat sîmburele fantastic. Aura lor a început să pălească odată cu apusul marilor veliere. Misterul navelor peregrine s-a destrămat, an de an, pe măsură ce faptele şi fenomenele, bizare, la prima vedere, au fost deplin lămurite cu ajutorul explicaţiilor oferite de savanţi. Optica şi oceanologia, alături de alte discipline ştiinţifice, ne-au formulat şi ne-au furnizat ipoteze plauzibile, explicatii veridice. „Olandezul zburător“ este o ficţiune. O plăsmuire captivantă care şi-a dobîndit, însă, o mare forţă de atracţie prin fericita transpunere a legendei în muzica wagneriană. Pe scenele lirice ale lumii, alături de preafrumoasa Senta, care i-a dăruit o dragoste fără de moarte, căpitanul corabiei cu vele negre, Olandezul zburător, trăieşte, şi va trăi cît va dăinui opera lui Richard Wagner.

Sfîrşit
clubenigma

COMENTARII DE LA CITITORI