Nenea Mişu

in Lecturi la lumina ceaiului

Către pensionare, profesorul Turbatu se lecuise de patima fotbalului. Echipele astea pe stil nou, cu 10 străini schimbaţi în fiecare an, dintre care 5 călcau pe minge, cu patroni îmbogăţiţi de război, care se credeau mai antrenori decît antrenorii, nu-i mai intrau la suflet. Dar ca student, dacă nu se afla pe stadion, nu-şi dezlipea urechea de tranzistor, ascultînd, fascinat, transmisiile crainicului său favorit, Ion Ghiţulescu: Doamne, cum te face să vezi fazele, să trăieşti meciul!
Bucuria bucuriilor i-o oferise un alt ziarist sportiv renumit pe atunci, Mihai Ionescu, care îi venea rudă dinspre mamă. „Nea Mişu“ îl lua cu el nu numai la meciuri, ci şi la restaurantul „Mediaş“, undeva, în apropiere de Obor. Acolo, în ultima zi de joi a fiecărei luni, se întîlneau fostele glorii cu crampoane. Trăise o adevărată desfătare, văzîndu-i, de la doi paşi, pe vechii idoli ai tribunelor, auzindu-i povestind tot felul de minunăţii. Cum se aşezase Ionică Bogdan cu fundul pe minge, după ce driblase toată apărarea adversă; cum, după o cursă nebună, marcase Cacoveanu la Belgrad, cînd învinseserăm cu 1-0 Iugoslavia lui Beara; cum îi dăduse gol printre picioare, de la 35 de metri, Piţi Varga lui Ţop Voinescu; ce scrisese Radu Urziceanu, în „Sportul“, după cele două penalty-uri, amîndouă cusute cu aţă albă, acordate de Bentu împotriva Progresului, la un meci cu Dinamo Bacău… Zbura pe vorbele lor ca pe covorul fermecat, luase „virusul“ în forma cea mai gravă! Putea să ningă, putea să plouă, joi după joi, cu, sau fără nea Mişu, o pornea glonţ într-acolo. Stătea ore în şir la o masă învecinată, cu un pahar de bere în faţă, privind cu ochi mari la Voinescu, Apolzan, Nicuşor, Ozon, Zavoda I şi II, Dungu, Nae Georgescu, Oaidă şi care se mai adunau la acele 1001 de nopţi. Cînd, la un moment dat, dăduse mîna cu Gicu Dobrin, transpirase de emoţie! Încet-încet, devenise unul de-al casei, ba chiar unul de-al lor. Dovadă că, într-o seară, Ilie Greavu, zis Cauciuc pentru intervenţiile lui acrobatice, îl poftise lîngă el: „Vino, măi, băiatule aici, să auzi mai bine! Semnezi de-atîta timp condica, deci eşti de-al nostru!“.
După revoluţie, cînd drumurile îl mai purtau prin Bucureşti, făcea în aşa fel încît să ajungă neapărat joia; dimineaţa îşi rezolva treburile, iar seara lua drumul fostului restaurant „Mediaş“, devenit, între timp, „InterMacedonia“. Mulţi dintre vechii eroi lipseau, se prăpădiseră – aflase din ziare despre moartea fiecăruia, şi, de fiecare dată, se rupsese ceva din el. Le luaseră locul alţi… tineri pensionari. Viaţa şi moartea mergeau braţ la braţ. Guralivul Giovanni Becali sponsoriza aceste reuniuni pe stil nou, drept care mesenii erau obligaţi să-l asculte ce isprăvi de fotbalist făcuse el, ba la juniorii lui Dinamo, ba la Marina Mangalia, pe cînd era militar. Mai-mai să-l creadă, chiar îl întrebase pe Dumitriu II dacă Giovanni fusese jucător. La care, fostul idol al Giuleştiului îi răspunsese în stil propriu, adică mai făcînd o fentă: „A fost. A fost… prieten cu fotbaliştii!“.
Patronul, onorabilul domn Rudu, adăuga, şi dumnealui, una-alta din partea casei, aşa că povestea poveştilor fotbalului nostru continua. Pînă ce aflase – şi iar a mai murit ceva din el – că superbului ritual i se pusese punct. Să fi fost de vină belelele în care intrase Giovanni? Ori însingurarea, neajunsurile financiare, care-i atinseseră şi pe bătrînii corifei ai stadioanelor – cîţi mai rămăseseră în viaţă?… Unii, nu-i vorbă, şi-o făcuseră cu mîna lor. Nu-i venea să creadă că Sandu Neagu, eroul meciului cu Cehoslovacia, de la Guadalajara, murise sărac lipit pămîntului. Sau că un cîştigător al Cupei Campionilor, ca Lucică Bălan, trăind cam din mila altora, ajunsese să se sinucidă de disperare! Totuşi, cel mai mult îl mîhnise cînd, la televizor, îl văzuse pe marele Dudu Georgescu plîngînd de emoţie, fiindcă, la revenirea după peregrinarea de cîţiva ani prin Canada, Negoiţă, finanţatorul dinamovist, se milostivise de el, dăruindu-i un modest apartament la bloc. Cum adică, după ce cîştigase „Gheata de Aur“, după o carieră la înalt nivel, marele Dudu nu avea bani să-şi cumpere, ori să închirieze, un mic apartament?! După mintea lui, numai „Gheata de aur“ a lui Dudu, chiar aşa cum fusese obţinută, după un 7-1 de tot rîsul cu Sportul Studenţesc, numai gheata aia, deci, valora cît toate blocurile lui Negoiţă…
Ceea ce fusese frumos, dispărea încet-încet. Şi aceste reuniuni de legendă, şi mitul „Ghetei de aur“, şi clubul Progresul, şi Greavu, şi Dobrin, care era el însuşi o legendă.
La un moment dat, învins de vîrstă, de boli, se dusese şi Mihai Ionescu. Eee, aici ar fi fost o poveste niţel mai lungă şi mai tristă… După revoluţie, nea Mişu i se destăinuise că un nemernic de coleg îi scosese vorbe cum că ar fi colaborat cu Securitatea. Aflase, ulterior, că individul îşi lăsa balele astea peste tot pe unde mergea, că nu numai lui îi născocise mizerii de acest gen, ci şi multor altora. Ponegrindu-i, de pildă, şi pe marele gazetar sportiv Ioan Chirilă, ori pe poetul nepereche Nichita Stănescu, care-i făcuse, la un moment dat, onoarea să-l accepte la masa lui de la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Restaurant unde, iată!, vorba nemuritorului Păstorel: Beau băieţii harnici,/De cu seară-n zori./Unii sînt paharnici,/Alţii… turnători.
Profesorul nu reţinuse numele mîncătorului de rahat, fiindcă nu era vreo valoare de gazetar. Oamenii de valoare îşi văd de profesie, n-au timp de pierdut cu găinării, ca să nu le spun căcănării ordinare! Doar porecla i-o reţinuse – Bourvil. Se vorbea că fusese impus în presă de un renumit scriitor, cu care copilărise. După care, muhaiaua (la urma-urmei, aşa li se zicea şi fotbaliştilor de duzină), căci nu putea să-l numească altfel, rezistase pe poziţie şi prin cîte un telefon dat de maestru redactorului şef, dar mai ales suplinindu-şi lipsa de talent, şi de caracter, prin fitilăraie de 8, chiar 9, pe o scară de la 1 la 10… Nu era nici primul, nici ultimul exemplar din încrengătură; alde ăştia vor dăinui cît lumea, profitînd ba de îngăduinţa, ba de naivitatea adevăratelor valori. Care, desigur, se satură de ei la un moment dat, dar cam tîrziu:
Las-o dracului, de ploşniţă, că nu mai are nici doi ani pînă la pensie!
Încercase să-l convingă pe unchiuleţ că nu merită să se consume pentru un fleac. Strada avea de acum cu totul alte griji. Nu se mai inflama la acuzaţia asta, la fel cum o păţise, naiva de ea, imediat după 1989. Lumea înţelesese, în sfîrşit!, că indivizii dovediţi ca foşti colaboratori ai Securităţii nu numai că nu păţeau nimic, dar, dimpotrivă, ajung senatori, directori de bancă sau avocaţi renumiţi. Iar securiştii cu funcţii şi grade mari, deveniseră afacerişti multi-miliardari! În concluzie, se cam aruncaseră pe fereastră miliarde de lei pentru construirea unui nou şi impozant sediu al CNSAS, pentru salariile imense acordate sutelor de salariaţi, conduşi de un consiliu format, la un moment dat, din vreo 16 sau 17 vicepreşedinţi cu rang de secretari de Stat!
Îl convinsese, şi nu prea, pe nen-su Mişu… Unchiuleţul îi răspunsese cu o cugetare-paradox a lui André Maurois, pe numele său real Emile Solomon:
Oamenii nu ne vor ierta niciodată răul pe care tot ei l-au minţit despre noi!
Nimic de zis, înţelept şi acest Solomon pe stil nou! Atît de înţelept, încît, lucru care i se întîmpla rareori, înjurase: „Ei, şi?!… Mai dă-o-n gura mă-sii de gura lumii!“. Nenea Mişu clătinase din cap, de data asta mustrîndu-l: „Să nu mai gîndeşti niciodată astfel! Trăim între oameni, nu ne poate fi indiferent ce gîndesc despre noi!“ Încercase să joace pe ultima carte: Poate că „Bourvil“ nici n-o făcuse intenţionat, fiind, şi el, o victimă a Securităţii. Care ne timorase pînă la a ne suspecta, chiar şi turna, unul pe altul. „Nu, nici gînd! – refuzase, categoric, nenea Mişu. Ăsta aşa a fost toată viaţa, o lichea cu paişpe feţe! Cum era cîte unul dintre noi propus la o deplasare în străinătate, şi nu el, cum ploua cu anonime!“:
Nu era imposibil ca şi această imensă mîhnire să-i fi grăbit sfîrşitul celui ce scrisese o veritabilă enciclopedie a fotbalului românesc. Cît priveşte sfîrşitul lui „Bourvil“, unul cum nu se poate mai jalnic, probabil că îl ajunseseră blestemele: vară-iarnă, se perinda la cluburi, la Federaţie, la Ligă, la uşile sponsorilor, în nişte pantaloni bej, ponisiţi, pătaţi, cu aceiaşi pantofi scîlciaţi şi plini de noroi, văitîndu-se cît a ajuns de mizer la bătrîneţe. Era minciuna lui de pe urmă, căci mizer fusese nu doar la bătrîneţe, ci toată viaţa!
Familia lui Mihai Ionescu i-a respectat acestuia dorinţa să fie incinerat. Pentru prima dată în viaţă, profesorul mersese la „Crematoriul Cenuşa“. Spera să fie şi ultima oară. Mai participase la diferite înmormîntări, ba ale neamurilor, ba ale unor vecini sub ochii cărora crescuse, că, deh, ne naştem pentru a muri. Dar niciodată nu-l înfiorase, ca acum, punctul terminus al scurtei noastre treceri pe pămînt. Brrr, i se păruse ceva lugubru! Tot pentru prima dată în viaţă a auzit şi cum sună umorul negru. După funesta ceremonie, pe cînd traversau, abătuţi, curtea crematoriului, un angajat al Federaţiei de Fotbal, sau al Ligii, nu mai ştia exact – toţi îi ziceau „Zimbrul”“-, îi arătase vălătucii de fum ce ieşeau pe hornul sinistrei clădiri: Uite-l pe nen-tu Mişu!
…Vorba prietenului său Horia Măluşel. Care, hîtrul de el, susţinea c-ar fi preluat-o de la părintele Paisie: Deh, taică… Omu-i ca oul, dacă-l scapi jos, s-a dus în pizda mă-sii!

SORIN SATMARI
(Din volumul S.C.ARAOŢCHI S.R.L.)

COMENTARII DE LA CITITORI