Neruşinarea fasciştilor de la UDMR dă în clocot! Nu le bagă nimeni pe gît Legea Autonomiei?

in Așa vă place istoria

 

Cum au pus românii opinca

pe Parlamentul din Budapesta

 

…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească, roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…“

„Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…“. Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

„Cine oare să fi făcut această tragică glumă?“, îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat, pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atîta amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care, totuşi, o viaţă-ntreagă s-a temut…

„Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?“, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine şi, deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.

– Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.

„Mă voi interesa, domnule doctor“, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.

„Este chiar acolea, domnule general“, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest înspre cheiul Dunării.

„Cum îl cheamă?“.

„Don sergent Iordan“.

„Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?“.

„Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…“.

Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.

Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali.

Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…

De-aş fi fost singur! – O! I-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat!

Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:

„Acesta este glumeţul, care, fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…“

Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:

„Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aici…“.

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului.

Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce, în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.

L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi, nu ştiu cum, m-am pomenit că-l iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi.

Purta capela pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît, sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general“. Şi, desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta, care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…“

Şi iarăşi cîntecul lui: „Peste tot, domnule general, în Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa, în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în 40 de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…“

– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căprarul Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?

Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse, sfătos şi cu mîndrie:

„E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…“

Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor.

El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: „Faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România Mare, România spirituală, România fără hotare“.

General Marcel Olteanu

„Husarul Negru“, 1926

COMENTARII DE LA CITITORI