Nevoia de Ceauşescu

in Alte știri

Motto: „Nu vreau eu sã mã gîndesc la viitor, dar atunci apare în mine, pretimpuriu, trecutul, ca un mare semn de întrebare, pe care eu mã prefac cã nu-l vãd“. Marin Preda – „Marele singuratic“

 

Am scris acest articol nu doar pentru cei care îl regretã pe Nicolae Ceauşescu. De ceva ani, nu-mi ascund admiraţia sincerã pentru acest om, dar şi pentru opera sa. De fapt, pe un conducãtor absolut nu-l poţi analiza ca pe alţi oameni, separat de opera sa; Ceauşescu înseamnã România lui Ceauşescu, iar marea greşealã a celor care amintesc cu plãcere anumite aspecte ale vieţii dinainte de 1989 este denunţarea meritelor „Dictatorului“ şi trecerea lor în exclusivitatea masselor. Or, proba erorii acestei teorii este chiar situaţia la zi – „poporul liber“ a fãcut praf nu doar ţara, ci şi pe el însuşi la nivelul individului, al românului, al pãrerii despre el însuşi. Am scris acest articol pentru cei care au nevoie de Ceauşescu, chiar dacã nu recunosc.

Socialismul, ca stadiu preliminar comunismului, este o formã de conducere conceputã ştiinţific, bazatã pe cel mai amplu sistem de gîndire – materialismul dialectic şi istoric. Practic, este un sistem care utilizeazã argumentaţia, dar şi problematica ştiinţei în toate domeniile vieţii economico-sociale, punîndu-le înaintea oricãror aşa-zise principii care ar putea divaga de la obiectivul principal al societãţii socialiste – dezvoltarea materialã şi spiritualã a naţiunii şi a individului. Rezultatul – o societate nouã, pentru un om de tip nou. Parantezã – dintre acele alte „aşa-zise principii“ sînt cele de care avem parte acum, anume: „economia de piaţã“, „concurenţa“, „democraţia pluripartitã“, „libertatea extinsã“ a moravurilor şi exprimãrii etc. etc.

Am fãcut aceastã creionare a socialismului comunist pentru a înţelege importanţa unui lider în contextul reuşitei unui asemenea sistem. Teoretic, societatea socialistã ar fi trebuit sã fie un mecanism modern, pus la punct şi menţinut în stare optimã de funcţionare de ştiinţa menţionatã; în realitate, pînã la atingerea massei critice de „oameni de tip nou“ necesari schimbãrii radicale, era nevoie de un grup de idealişti care sã nu se abatã de la drum, care sã menţinã societatea pe direcţia stabilitã. Ceauşescu nu a avut mulţi asemenea idealişti în jurul sãu, persoane care sã fie capabile sã înţeleagã, sã-şi asume responsabilitatea şi chiar sacrificiul pentru o schimbare fundamentalã a societãţii.

Şi o precizare, privind comunismul naţionalist al lui Ceauşescu – termenul „istoric“ includea atît repere şi referinţe din trecut, dar, specific interpretãrii date de Ceauşescu, conţinea şi fundamente ale tradiţiei, într-un context de naţionalism. Caracteristic lui Ceauşescu a fost recuperarea valorilor trecutului – reiterîndu-le din cvasi-legendã în ştiinţele istoriei; astfel, au fost finanţate ample cercetãri despre Burebista şi daci, despre voievozii transilvani, care atestau permanenţa româneascã, descãlecãtorii principatelor, precum şi relevarea unor personalitãţi române în contextul european – Mircea cel Mare, Mihai Viteazul, Bãlcescu şi paşoptiştii, ba chiar şi Mareşalul.

Cercetîndu-i viaţa şi stînd de vorbã cu persoane care l-au cunoscut, nu întotdeauna fiindu-i şi simpatizanţi, l-am înţeles pe Nicolae Ceauşescu nu ca pe un conducãtor învãţat, ci ca pe un cîrmuitor. Ştiu, rîdeam cînd auzeam sintagma asociatã „marele cîrmaci“, dar, de fapt, acesta a fost el, Ceauşescu – un pãstrãtor, cu orice preţ, al direcţiei de dezvoltare, chiar cu sacrificii temporare ale celor din jur şi ale populaţiei, fapt exploatat de cei care i-au urzit cãderea. Ca un corolar – ce aberant este sã vorbim acum despre „lipsurile cumplite ale perioadei Ceauşescu“, care au durat nu mai mult de 7-8 ani, dar au dus la realizarea unor obiective economice şi sociale colosale, pe cînd acum sîntem într-o cãdere continuã de peste 26 de ani şi totul e distrus în ţarã…

Am scris cã nu a fost un conducãtor învãţat, în sensul cã viaţa de adevãrat revoluţionar, incluzînd şi cei 15 ani de închisoare politicã, destinul ales şi simţit de el, nu i-a permis un parcurs educaţional normal; dar asta nu înseamnã cã nu avea cunoştinţe – şi mai ales o înţelegere profundã a unor domenii. Pe lîngã acestea, a avut o capacitate extraordinarã de a asculta şi de a înţelege dezbaterile la care lua parte, fie ele pe problematica social-economicã, politico-diplomaticã, culturalã sau militarã – iar, ulterior, sã fie capabil de a lua decizii excelente în momente cruciale. Dar, poate mai presus de orice, Nicolae Ceauşescu a fost un vizionar. A visat şi a pus bazele unei lumi a pãcii, mediind între rivali tradiţionali – Israel şi ţãrile arabe, R.P. Chinezã şi URSS, SUA şi Vietnam sau Coreea, ţãri din Africa şi fostele metropole. A conceput o ţarã puternicã economic, independentã energetic, industrializatã uniform, dar şi cu o agriculturã performantã, exportatoare în întreaga lume, fãrã datorii, cu cea mai extinsã reţea de cale feratã şi canale navigabile, cu învãţãmînt şi sãnãtate gratuite, fãrã şomaj, cu o populaţie educatã, patriotã, culturã sãnãtoasã – greu e sã le ţii minte pe toate! Culmea e cã a şi reuşit sã le ducã aproape pe toate la bun sfîrşit!

De fapt, Nicolae Ceauşescu a însemnat pentru România singura perioadã în care acest popor, care are, azi, atît de puţinã încredere în el însuşi, a îndrãznit sã viseze; sã creadã cã poate exista independent de planurile şi voinţa Marilor Puteri, mai mult, cã poate fi un arbitru al medierii internaţionale, ba chiar şi un exemplu de nealiniere, neamestec şi mai ales de mesager al pãcii pentru alte state şi popoare.

România lui Nicolae Ceauşescu a visat, pentru prima datã, cã toţi cetãţenii sînt ai ţãrii şi cã nu mai sînt separaţi prin etnii sau apartenenţe politice; cã toţi pot sã facã un efort comun pentru dezvoltare. Şi, în ciuda comentariilor rãuvoitoare şi a minciunilor rãspîndite, în România lui Ceauşescu au fost mai puţini deţinuţi politici decît în capitalismul inter – şi antebelic – ba chiar şi decît acum, în „libertatea“ postdecembristã.

România lui Ceauşescu a îndrãznit sã creadã cã se poate dezvolta economic şi social fãrã sã fie sclava caracatiţelor mondiale ale banilor. Cã nu trebuie sã dea socotealã nici Estului, nici Vestului, cã nu are nevoie de modele de import impuse doctrinar – sau strategic, cum se spune acum. De fapt, dupã 26 de ani ,singurul obstacol în calea alienãrii totale a românilor se pare cã rãmîne… Nicolae Ceauşescu. De aceea, cei care ne-au transformat în colonie şi vor sã ne transforme şi în cetãţeni plecaţi, decerebraţi, au hotãrît sã înceapã o campanie furibundã împotriva lui. Problema este cã Nicolae Ceauşescu s-a transformat într-un element naţional necesar.

Ce înseamnã „a avea nevoie“ de Ceauşescu?

În primul rînd, avem nevoie de Nicolae Ceauşescu, de lecţia lui, pentru a nu mai avea coşmaruri. Coşmaruri, precum grija locului de muncã, a pensiei, a tîlhãriilor, a agresiunilor şi crimelor, a datoriilor la bãnci şi a caselor luate de creditori, a escrocheriilor pe care le vedem la tot pasul, a facturilor aberante şi fãrã drept de recurs, a medicamentelor şi spitalelor inaccesibile… a cîtor alte?… Avem nevoie de lecţia lui Nicolae Ceauşescu şi pentru a scãpa de ruşinea de a nu mai avea fabrici şi uzine, institute, hoteluri şi staţiuni, ferme, pãmînt… de ruşinea de a fi slugã ori cerşetor în propria ţarã sau invers – cerşetor ori slugã – în toate ţãrile lumii. Avem nevoie de paginile din lecţia lui Nicolae Ceauşescu care ne-ar învãţa cã nu sîntem un focar de criminali şi violatori, cã reportajele despre Unire şi Cuza nu pot fi difuzate dupã un caz patologic de asasinat, cã mass- media nu sînt doar cãi de promovare a prostituţiei, a lumii interlope şi a traiului promiscuu, ba chiar am putea înţelege cã soluţia redresãrii turismului nu se bazeazã pe trupul româncelor. Avem mare nevoie de Ceauşescu  ca sã ne spunã cã Ardealul nu s-a sãturat de România, cã poporul acesta nu a ucis sute de mii de evrei, cã francezii şi alţi europeni nu au voie sã ne numeascã cerşetori sau „ţiganii Europei“.

Sau poate avem nevoie de Nicole Ceauşescu pentru a finanţa teatrele şi actorii, scriitorii români sau traducerile marilor autori ai lumii, aşa cum a fãcut-o atunci – şi cum nu se face acum, cînd totul este reeditare la preţ prea mare pentru cititor – sau poate pentru a finanţa şi filme frumoase, cu teme generoase, nu doar cu mizerie umanã sau scene din viaţa clanurilor ţigãneşti; închei cu muzica – şi mã întreb de ce adevãratele valori ale muzicii,  atîtea compoziţii şi interpretãri au rãmas tot cele de pe vremea lui Ceauşescu? Nu cumva pentru cã erau autentice, nu preluãri fãrã gust ale unor stiluri nepotrivite nouã… ori ţigãnii specifice celei mai crunte subculturi? Sau nu cumva pentru cã valorile muzicii, ale culturii, în general, erau susţinute şi respectate? La fel ca şi sportivii sau echipele de frunte… Unde sînt acum Rapid, Sportul, Progresul, Poli Timişoara, Poli Iaşi?… Ale cui sînt şi ce viitor au Dinamo, „U“ Craiova sau Cluj, Petrolul etc. etc. Gimnasticã, rugby, atletism… alte pagini din lecţia Ceauşescu.

În fine, sã ne gîndim cã Nicolae Ceauşescu, preşedintele României, a investit într-un preşedinte al SUA, poate ultimul mare preşedinte american, Richard Nixon, şi a participat la medierea încheierii rãzboiului din Vietnam, salvînd, probabil, viaţa unui numãr impresionant de tineri americani; lecţia asta ne poate servi azi, cînd americanii au o bazã în România, asupra cãreia românii nu au nici un control.

În concluzie, ce înseamnã nevoia de lecţia Ceauşescu? Sau, pe scurt, ce înseamnã nevoia de Ceauşescu? Simplu – nevoia de a avea o ţarã pentru noi. Nu pentru alţii.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI