Nichita Stănescu, poetul cu inspiraţie de geniu

in Lecturi la lumina ceaiului

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant. Între anii 1944 şi 1952 a urmat Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.

În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cîntece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992. În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sînt publicate trei poezii.

În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu, iar în anul 1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”.

În anul 1962, Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai tîrziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor.

În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai tîrziu publică volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului. În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume – „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, precum şi volumul de poezii „Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii „Necuvintele”, care primeşte din nou Premiul Uniunii Scriitorilor, şi „Un pămînt numit România”. Tot atunci este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970 publică volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa, cu titlul „Poezii”. În acelaşi timp deţine o rubrică lunară în revista „Argeş”. În perioada 1970-1973, devine redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban.

În anul 1971 îi sînt traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni” – ediţie bilingvă de poezii inedite – şi „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai tîrziu publică volumul de poezii „Măreţia frigului” şi primeşte, pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.

În anul 1973 publică antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar în 1975, este recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. În acelaşi an publică antologia „Starea poeziei”, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine publicist comentator la revista „România literară”.

La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu şi, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stîngi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe. Este şi perioada în care poetul s-a lăsat subjugat de o patimă care, culmea, nu îi crea beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate aproape nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea spre culmea genialităţii. Era, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, fără de care mulţi dintre artişti nu ar fi atins împlinirea de geniu. Atmosfera boemă era cea în care se simţea cel mai bine şi cheltuia tot ceea ce cîştiga din creaţiile sale literare. Poetul era extrem de generos, nu de puţine ori, Nichita contribuind cu sume consistente la ajutorarea celor aflaţi în dificultate.

În anul 1978, publică volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care primeşte premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în anul 1979 îi apare volumul de poezii „Opere imperfecte”. În acelaşi an, îi apare traducerea în limba bulgară a volumului „Bazorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura Narodna Kultura.

În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari, precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghor, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis.

În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cîrciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cînta şi Johnny Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie impresionantă. Din acea perioadă datează şi povestea tratamentului la care fusese trimis poetul de familia Ceauşescu, care aflase despre problemele sale de sănătate. Se spune că Nichita a stat o perioadă mai lungă la Mangalia Nord, iar tratamentul, foarte costisitor, a constat în cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie care chiar i-a prelungit viaţa cu cîţiva ani. În august 1981, acesta suferă prima criză hepatică puternică, care se repetă, apoi, periodic, astfel că poetul este spitalizat, în acea toamnă, la Fundeni.

În anul 1982, primeşte Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia) şi, în februarie, acelaşi an, moare tatăl poetului. Tot în 1982 îi apare volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ceea ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.

În iulie 1982 se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărîţă (Dora), povestea lor de iubire fiind una cu adevărat impresionantă.

La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională şi, în acelaşi an, îi apare volumul „Strigarea numelui”, la Editura Facla. Invitat fiind de Adrian Păunescu să participe la Cenaclul Flacăra pentru a fi sărbătorit, Nichita, impresionat de primirea care i se făcuse, mărturisea publicului: ,,Dacă mă gîndesc bine, dacă Adrian ar fi avut posibilitatea să-l sărbătorească aşa, la timpul său, pe poetul Bacovia tînăr, acela cred că şi astăzi ar mai fi trăit”. Iar Adrian Păunescu a rostit atunci cîteva cuvinte cu un mesaj aproape premonitoriu: ,,Aplaudaţi marea poezie română, bucuraţi-vă că ea există. Ţineţi minte că, într-o zi de martie a anului 1983, în 27 martie, s-a petrecut sărbătorirea a jumătate de veac de existenţă a unui mare poet. Mîine vă veţi mîndri cu aceasta: aţi fost cei ce l-au sărbătorit pe Nichita Stănescu cel viu”.

La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, după care, la 12 decembrie, suferă o criză puternică de ficat. Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, în 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.

În anul 1990, Nichita este ales membru post-mortem al Academiei Române.

RĂZVAN MOCEANU

 

Legionarul

COMENTARII DE LA CITITORI