Nicolae Ceauşescu – memoria de neucis a unui român genial

in Editorial

Motto 1: „Dintre toţi oamenii de stat din lume, (Ceauşescu) a jucat unul dintre cele mai însemnate roluri, prin faptul că a văzut ansamblul problemelor”. (Richard Nixon, 1973)

Motto 2: „Eu mi-am făcut datoria”. (Nicolae Ceauşescu)

Se împlinesc trei decenii de la ultimul 26 ianuarie pe care Nicolae Ceauşescu l-a sărbătorit aşa cum îi plăcea – simplu, cu masa lui frugală, mai mult vegetariană, cu un pahar de ţuică şi unul de vin şi cu o romanţă… Astea erau plăcerile simple, autentic româneşti, ale unui oltean care a scris istorie pe aproape toate continentele. Şi nu orice istorie, ci una aşa cum îi plăcea lui să repete – „de pace şi prosperitate, de prietinie între popoare, conform principiului cooperării şi neamestecului în treburile interne ale altor state”. Peste tot, românul a transmis aceste idei, de o autentică valoare, înţelepciune şi înălţime morală, pentru care era iubit de cei mici – şi respectat, dar urît de cei mari. Era respectat pentru mintea lui dibace şi cerbicia cu care-şi urma ideile, stimat pentru curajul şi puterea sa –, dar şi urît din aceleaşi motive, de cei mari. Cei care, mereu, vor dori ca ţările mai mici să-şi accepte rolul (de) supus. Dar celebrul „cunoaşte-ţi locul” nu a fost pentru olteanul din Scorniceşti o comandă de tip „culcat” – aşa cum o înţelegem azi – ci un fel de îndemn de a cuceri un pisc înalt, acolo unde el, înnăscutul mare patriot, credea că trebuie să se afle România.

Da, trei decenii… Sigur că ne aducem aminte de celebrele manifestări din presă, ba chiar şi spectacole, parcă… Ce să mai, începuseră să-i placă! Nu am spus că era perfect, ci genial – ceea ce include şi capitole de absurd. Îmi vine în minte un fenomen oarecum similar – copilul austerei Revoluţii care decapitase sute de mii de nobili doar pentru că se născuseră ca atare, mă refer la „micuţul corsican”, Napoleon, avea să creeze cea mai absurdă nobilime al celui mai teatral imperiu din istorie! Dar rîde cineva azi de aspectele ridicole ale lui Napoleon? Nu! Îşi aminteşte Franţa că aventurile sangvinare ale cuceritorului plecat din paradigma „Libertate – Egalitate – Fraternitate” au lăsat-o fără o mare parte din populaţia masculină? Sau că francezii lui Napoleon au făcut să curgă fluvii de sînge de la un cap la altul al Europei? Nu! (Nici măcar noi nu ne amintim că lui Napoleon îi datorăm, de fapt, pierderea Basarabiei şi Bucovinei). Nu, francezii văd doar gloria pe care Napoleon, cu a sa „Grande Armée”, a scris-o în istoria lumii în dreptul Franţei.

Da, Ceauşescu a acceptat aspecte ridicole, proslăviri exagerate, dar – stînd şi judecînd acum, după ce am trecut prin trei decenii de „libertate” şi „democraţie” – dacă sîntem oneşti, putem recunoaşte că acestea sînt nimicuri faţă de marile sale realizări în mai toate domeniile. Şi, nota bene, realizările acestea sînt nu numai mari –, ci mai ales inegalabile! Or, culmea este că lumea, străinătatea, recunoaşte mai mult decît noi acest adevăr, această pagină glorioasă a României.

Se spune că pe vremea lui se „minţea”, că se umflau cifrele care exprimau realizările. Şi, totuşi, „realizările” acelea au existat –, iar din unele mai trăim şi azi! Cu unele ne mîndrim, în altele locuim, din păcate, la majoritatea celor care încă mai funcţionează ne uităm cum le folosesc străinii… Toată lumea muncea, mergea la şcoli de bună calitate, banii se luau la timp, spitalele erau gratuite. Cert este că acum încercăm să ne minţim singuri. Se spune, de exemplu, că încasările de acum sînt „mai mari ca niciodată”, la fel exporturile, ba chiar şi producţia industrială, ori cea agricolă. Începi să crezi în fantome, nu alta! Adică să trecem peste faptul că vorbim de o Românie îndatorată pînă peste limită, cu o populaţie dependentă de cumpărături inutile şi distracţii idioate, dar şi datoare în mare măsură la bănci, la case de amanet, la IFN-uri, la cămătari, la vînzătorul din colţ, la rude… Asta e „bunăstarea” de azi – şi ne-am obişnuit aşa!… În plus, totul e sub semnul nesiguranţei, mai puţin un singur aspect: neîncrederea, în tot şi în toate.

Da, revenind, aspectul care ni se pare azi cel mai ridicol şi condamnabil la Ceauşescu este insistenţa lui de a plăti datoria externă. Ca român – deci „ţepar şi hoţ” prin (auto)definirea de azi – ba mai mult, ca oltean, trebuia să „dea ţeapă” băncilor şi să le facă o „haiducie” bogaţilor lumii. Nu, Ceauşescu a preferat să plătească, supunînd ţara unor eforturi care, chiar dacă nu au durat decît cîţiva ani, sînt motivul pentru care mulţi ipocriţi sau neştiutori de azi îi insultă memoria. De ce a făcut Ceauşescu asta, de ce a preferat să plătească? Pentru că era vorba de ţară şi de (re)numele ei! Era Republica Socialistă România, cu fabrici şi lanuri de grîu pe stemă, nu era „ţara săracă” a Uniunii Europene, nu era un automat de spus „Da” la orice pretenţie a străinătăţii, nu era ţara emigranţilor care lasă diploma pentru a spăla closete sau neputincioşi la fund! Era o ţară cu mîndria ei – la fel cum mai sînt azi oamenii din ultima generaţia de constructori ai „Epocii de aur”, care se duc să-şi plătească primii obligaţiile la stat, preferînd să le lipsească de la burtă, dar nu de la demnitate! „Cum, eu să fiu dator?!” – spun indignaţi cei în etate; „Cum, România mea, datoare?!” – a spus Ceauşescu… Şi l-a costat, pentru că nici Estul, dar mai ales Vestul nu aveau nevoie de oameni demni în fruntea unor state demne şi neşantajabile prin datorii de orice fel!

Facem pe deştepţii – şi vin coate-goale din toate ţările, cu două etichete universitare lipite de frunte şi ne fac… şi mai deştepţi… nevoie mare! Aşa am ajuns să fim servi şi chiriaşi în propria ţară, aşa am ajuns să nu mai vorbim limba noastră, să nu mai avem obiceiurile noastre… Toate astea s-au mai întîmplat şi se vor întîmpla din nou! În lăudata perioadă interbelică nu am avut viziune, un plan de ţară şi… era cît pe ce s-o pierdem! Şi, tot ca acum, ne-am lăsat antrenaţi în planurile războinice ale „puternicilor” de atunci – şi am avut de pătimit urgii cumplite!

Spuneam că Nicolae Ceauşescu a fost genial – gîndiţi-vă cum a reuşit să-i (re)integreze pe cei loviţi de anii „obsedantului deceniu”, de la intelectuali la meseriaşi şi pînă la oamenii de cultură închişi sau interzişi! Cum a trecut de la un regim bazat pe forţă şi un sistem concentraţionar cumplit, la unul de deschidere, în care nimeni nu a mai făcut puşcărie politică, iar „regimul” a avut cea mai inteligentă formă de protecţie preventivă contra infracţiunilor de toate felurile! Să ne gîndim cum a transformat, în cîţiva ani, un aparat de stat dominat de elemente de import, într-unul românesc – şi performant! Sau cum a insuflat sentimentul patriotic – prin oamenii de cultură şi creatorii pe care i-a susţinut: Adrian Păunescu şi generaţia folk, Marin Preda, Eugen Barbu, Dinu Săraru, Octavian Paler, Marin Sorescu ş.a., Sergiu Nicolaescu şi marii oameni de teatru şi cinematograf, excepţionalii muzicieni, marii istorici etc., etc.

Cum a ştiut Ceauşescu să deschidă porţile lumii, cum a mizat genial pe cel mai mare preşedinte american al deceniului 8, Nixon, cînd acesta încă nu era decît un politician de viitor – sau pe cel care avea să conducă Spania (regele Juan Carlos), ori Israelul (Moshe Dayan, Menachem Begin, Yitzhac Rabin, Shimon Peres) – aceasta în condiţiile unei prietenii cu şahul Iranului, Aryamehr, cu liderii Siriei, Irakului, ca şi cu marele lider palestinian, Yasser Arafat. În plus, prietenia benefică ţării cu liderii africani etc., etc.

Dar, poate cea mai importantă probă a viziunii sale asupra marelui destin al României a fost conexiunea între puteri radical opuse – pe care o asigura aparatul diplomatic-politic şi informativ condus de Ceauşescu: relaţia excepţională cu China lui Mao şi Ciu Enlai, apoi cu reformatorul Deng Xiaoping – aceasta în condiţiile unei legături puternice cu Casa Albă – în tot deceniul 8, pe vremea lui Nixon, Ford şi Carter –, dar şi a calităţii de membru al Tratatului de Varşovia şi de… susţinător deschis al mişcării de nealiniere, iniţiată de marele său prieten, Tito! Chiar şi numai această simplă înşiruire demonstrează genialitatea lui Nicolae Ceauşescu!

Ce s-ar fi întîmplat dacă Nicolae Ceauşescu ar mai fi condus România cîţiva ani? Cu o ţară fără datorii, cu resurse energetice interne acoperitoare, cu situaţia locativă rezolvată – poate că ar fi urmat şi „lărgirea curelei”, ajungînd din nou la nivelul anilor ’70 la capitolul bunăstarea cetăţeanului… Probabil aveam autostrăzi – aşa cum era programat pentru „cincinalul 1990 – 1995” – poate că se făcea şi canalul Dunăre – Siret cu irigarea cîmpiei Moldovei, poate ar fi fost dat în folosinţă şi portul Bucureşti, deservit către Canalul Dunăre, terminat în proporţie de peste 90% în 1989… Şi poate toate astea şi multe altele i-au făcut pe cei de afară să-i grăbească sfîrşitul!

„Analfabetul”, cum îl numesc proştii şi semidocţii de azi, a scris o pagină unicat chiar şi în educaţie şi cultură: fără doar şi poate, a fost perioada cu cel mai ridicat nivel general de şcolarizare şi educaţie, dar şi cu cele mai serioase, mai docte studii şi cercetări, indiferent de domeniu! Era perioada în care lumea vedea TeleEnciclopedia sau programele TeleŞcoală, filme de cea mai bună calitate – chiar dacă în limita celor 2 programe ale televiziunii – nu mă refer la ultimii ani ai epocii Ceauşescu, la absurda limitare la 2 ore. Azi avem sute de programe, iar lumea a renunţat la „comunista” dialectică materialistă – urmăreşte chestii „spirituale” – astrologie, numerologie, Tarot, Feng-shui – pentru a „vedea” ce i se va întîmpla!… Sau are nevoie de „trainer motivaţional” şi de psihologi pentru a nu cădea în depresie, în impotenţă, pentru a slăbi sau pentru a ieşi din casă! Sincer, întreb, ne-am transformat, oare, într-o societate de imbecili?

Am vrut să-i aduc un omagiu lui Nicolae Ceauşescu şi am ajuns la critica societăţii de azi… De fapt, ideea e simplă: Ceauşescu nu a fost perfect, dar în comparaţie cu ceea ce vedem azi – ei, bine, Ceauşescu a fost un fenomen. Un român şi un genial – şi o spun asta acum, cînd laudele nu mai sînt politică de stat.

Poate că, la un moment dat, i se va reda locul meritat în istorie; de fapt, îi înţeleg pe cei de azi că nu vor să-l repună în drepturile istorice – sînt prea mici faţă de el, i-ar zdrobi, pur şi simplu.

Cred că, trecînd peste hotarele măruntelor zile, şi peste hotarul dintre viaţă şi moarte, am deplinul acord al fondatorilor revistei „România Mare”, Corneliu Vadim Tudor şi Eugen Barbu, să aduc acest sincer omagiu conducătorului României – Nicolae Ceauşescu. DRAGOŞ DUMITRIU

Păreri și opinii