Nicolae Iorga – oratorul

in Polemici, controverse

Nicolae Iorga a fost nu doar un istoric şi un om de cultură excepţional, ci şi un profesor, politician şi orator de prestigiu. În opinia unor biografi şi comentatori ai săi, Nicolae Iorga s-a impus, în primul rînd, ca mare orator. E vorba, fireşte, de cei ce i-au audiat fie prelegerile universitare, fie alocuţiunile publice. Era ascultat cu emoţie, cu atenţie, cu entuziasm, atît în amfiteatrele studenteşti, la conferinţele şi adunările publice, cît şi în şedinţele Parlamentului şi la emisiunile de la radio.

Nicolae Iorga, pentru care tehnica discursurilor lui Kogălniceanu au fost un model, a putut fi comparat cu o serie de mari oratori români cu care a fost contemporan: Take Ionescu, B.Şt. Delavrancea, Nicolae Titulescu, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Octavian Goga ş.a. Ca orator politic, el a excelat şi prin plasticitate literară, o fină elevaţie intelectuală. În discursurile parlamentare a fost nu numai oratorul comunicărilor, al interpelărilor, al rapoartelor îndelung elaborate, ci şi oratorul intervenţiilor spontane, al sublinierilor instantanee.

După părerea contemporanilor săi, Nicolae Iorga a dat măsura perfecţiunii sale în oratorie, ca profesor. Şerban Cioculescu îşi aminteşte: ,,Cele cîteva sute de lecţii şi cuvîntări ale profesorului…, pe care le-am urmărit sub fascinaţia cuvîntului şi a ştiinţei d-sale, mi-au lăsat impresia unui spectacol intelectual unic… N. Iorga mi-a apărut… ca un vrăjitor al insondabilului, al cauzalităţii şi al finalităţii dincolo de documente şi de date certe, care ştia să smulgă necunoscutului secretul, prin darul unei clarviziuni ce depăşeşte metoda ştiinţifică”. Sînt memorabile, de asemenea, mărturisirile lui George Călinescu despre oratoria profesorului Iorga: ,,Numai cine-şi reevocă inefabila voce graseiată, tărăgănată, cicălitoare, conspirativă ori înfuriată a marelui polemist poate gusta toată seva frazelor scrise…”.

Nicolae Iorga a abordat, în numeroasele sale discursuri, teme precum vechimea Poporului Român şi rolul suveranităţii şi independenţei naţionale. Actuale la vremea cînd au fost rostite, deoarece se refereau la realităţi istorice imediate, ele sînt importante şi astăzi, pentru că atestă prezenţa unui spirit umanist de largă deschidere în istoriografia noastră, un real spirit democratic, apărător şi promotor al valorificării moştenirii noastre culturale în cadrul, mai larg, al civilizaţiei moderne europene.

Iată două fragmente din discursurile lui Nicolae Iorga, care ilustrează convingător aceste principii ale sale.

Generaţiile viitoare trebuie să valorifice fondul cultural naţional

Cele mai vechi relaţii între poporul francez şi între români trebuiau aşezate încă în adîncul Evului Mediu. (…) În ceea ce priveşte relaţiile mai tîrzii, ele au un hotărît caracter cultural. Acest caracter cultural începe încă din Secolul al XVIII-lea şi continuă în tot cursul secolului următor. Iniţiate prin francezi veniţi în această regiune răsăriteană a Europei, servite pe urmă de studenţi români care au luat calea Apusului pentru a se iniţia în civilizaţia occidentală, ele au dat, îndată, şi un rezultat sporit: idei liberale, întîi sub forma revoluţionară, apoi sub aceea naţională, au pătruns în Răsăritul românesc în urma acestui contact îndelungat şi adînc cu civilizaţia franceză. Era cea nouă, constituţională, provine, fără îndoială, din atingerea avută cu Parisul Secolului al XIX-lea.

Este, însă, încă o operă de făcut: este uşor a imita, e mult mai greu a crea din fondul său propriu, influenţat de o mare civilizaţie superioară. Această sarcină este rezervată generaţiei viitoare. Generaţia viitoare va trebui să ştie ceea ce generaţia trecută a ignorat: valoarea fondului propriu, valoarea acestui fond în toate domeniile, de la poezia populară, de la arta aceluiaşi popor ţărănesc pînă la manifestaţiile care s-au continuat în decursul secolelor. Această sinteză, hrănită necontenit de influenţe occidentale, va constitui, fără îndoială, pentru dezvoltarea civilizaţiei româneşti, momentul cel mai fericit pe care înaintaşii n-au făcut decît să-l pregătească, acceptînd partea acestor urmaşi mai fericiţi. (18 ianuarie 1927, Universitatea din Paris)

Civilizaţie şi tradiţie

Avîntul către civilizaţie poate fi, pentru un popor, o foarte mare primejdie, dacă uită două lucruri: ce are, ce poate. Tradiţia poate fi uitată, dar ucisă, nu! Dacă i se taie drumul în clasele de sus, ea rămîne şi se adînceşte tot mai mult în cele de jos. Vine un moment cînd o naţie ruptă în două prin direcţie opusă, cînd clasa conducătoare, care nu mai poate conduce, fiindcă nu înţelege poporul, către clasa muncitoare, care nu se mai poate ridica, pentru că drumul ei firesc a fost închis. A admira o civilizaţie străină – vrednică de respect – e o datorie, a o imita, fără schimbare, e o umilinţă, una fără folos! Popor civilizat este acela care a ajuns să satisfacă, sănătos şi armonios, nevoile sale cele adevărate, înălţate către un ideal care întrece cerinţele vieţii elementare şi biruie egoismul individual. Am avut, în alte împrejurări, o adevărată civilizaţie orientală. Rămîne să atingem adevărata civilizaţie modernă. Ea singură ne va permite să se simtă glasul nostru în purcesul popoarelor civilizate, fără ca el să sune fals sau pretenţios. Am fost multă vreme, în decursul timpului, uimiţi, fermecaţi, cîştigaţi, înrobiţi de strălucirile îndepărtate ale marilor civilizaţii europene. Desigur că e cald în locul unde arde focul, de la care şi pentru noi sar cîteva scîntei în evul nostru. Dar e aşa de lungă şi de grea calea pînă la vatra unde lumina întreagă… bună, şi chiar dacă vom ajunge acolo, nu prin unitatea noastră, unde alţii sînt aşezaţi în rîndul întîi în jurul flăcării şi că ei au dreptul compulzului, fiindcă ei au aprins-o cu munca şi cu riscul lor. Mai ales tînărului, nu i se poate spune îndeajuns că ţara nu trebuie părăsită, pînă nu înţelege în adevăr care-i sînt neregulile în sine şi drepturile ei faţă de dînsul. Acolo unde sînt dispuşi să plece capetele ca robi, nimeni nu le va fi recunoscător pentru abdicarea de la patria şi de la neamul lor. Mîndria naţiunilor celor mai luminate nu poate sta în aceea că provoacă restricţii la cum să facem. Sînt dezgustătoare caricaturi precum numai un profesor de o proastă calitate se poate bucura cînd se vede copiat în felul lui de a vorbi, în gesturile lui, de elevul său. Dar precum cea mai mare mulţumire a unui profesor bun este să fi trezit în alte suflete ce i s-a desăvîrşit în sufletul său, aşa şi o mare naţie civilizată nu poate fi de nimic mai mîndră decît a vedea în cortegiul său civilizaţii naţionale pe care le-a chemat la viaţa lor proprie! (1929)

COMENTARII DE LA CITITORI