Nicolae Titulescu, diplomatul român care a uimit o lume întreagă (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Născut în 1882, la Craiova, ca fiu al unui avocat, Nicolae Titulescu şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său, în satul Tituleşti, Olt. După terminarea Liceului „Carol I“, la Craiova, în anul 1900, pe care l-a absolvit cu premiul de onoare, studiază dreptul la Paris, obţinînd doctoratul cu teza „Essai sur une théorie des droits éventuels“ („Teoria drepturilor condiţionale“). În 1905, s-a întors în România, ca profesor de Drept la Universitatea din Iaşi, iar în 1907, se mută în Bucureşti. În urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, iar 5 ani mai tîrziu devine membru al Guvernului lui Ion I. C. Brătianu, ca ministru al Finanţelor. În vara anului 1918, împreună cu alte personalităţi române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille), înfiinţează, la Paris, Comitetul Naţional Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitate naţională. Acest comitet a fost recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţiar al naţiunii române. În anii 1928-1936, Nicolae Titulescu a fost, de mai multe ori, ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928), a avut o contribuţie decisivă la acceptarea internaţională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanţilor“ maghiari, ridicată de Budapesta, potrivit căreia România ar fi discriminat, la reforma agrară din 1921, pe marii proprietari (moşieri) maghiari transilvani. Titulescu a combătut reproşul guvernului maghiar, demonstrînd clar corectitudinea efectuării reformei respective de către Guvernul de la Bucureşti. Începînd din anul 1921, a funcţionat ca delegat permanent al României la Liga Naţiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) preşedinte al acestei organizaţii internaţionale.
În această calitate, a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproşat apropierea nepotrivită de ministrul de Externe al URSS, Maxim Litvinov, ca şi prea marea încredere arătată liderilor bolşevici. Simpatia deschisă pentru acţiunile stîngii politice europene, cu precădere în Războiul Civil din Spania, a fost, de asemenea, văzută negativ de clasa politică românească a vremii.
pag 12 2
Titulescu şi-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dîndu-şi seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul păcii şi securităţii europene. Pe această linie politică, Titulescu a semnat, la Londra, în 1933, în numele Guvernului României, convenţiile împotriva agresorului. El a depus eforturi remarcabile pentru încheierea, în 1933, a Micii Înţelegeri şi pentru finalizarea, în 1934, a Înţelegerii Balcanice (pacte regionale pe care le considera o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste). În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pronaziste) legionare, dar şi externe, îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale şi îl obligă să plece în exil. Stabilit, la început, în Elveţia, apoi în Franţa, Nicolae Titulescu a propagat, chiar şi în exil, prin conferinţe şi articole în diverse ziare, ideea apărării păcii, anticipînd pericolul unui nou război. Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveţia, după Petre Pandrea), după o lungă suferinţă, la data de 17 martie 1941. În 1992, rămăşiţele sale au fost aduse în ţară şi înhumate în curtea Bisericii „Sfîntul Nicolae“, din ªcheii Braşovului.
pag 13 1
Renaşterea „Dreptului“ românesc sub Nicolae Titulescu
„Eu, d-lor, voi încerca să vă chem la datorie numai prin atracţiune. Dacă numai prin atracţiune voi reuşi să vă fac să umpleţi sălile acestei facultăţi, voi fi cu atît mai mulţumit; dacă nu, voi face cursul numai cu cei care vor veni aci din propriul impuls al cunoştinţei lor, rezervîndu-mi judecata asupra celorlalţi“.
Cu o vastă pregătire în domeniul diplomatic, juridic şi profesoral, Nicolae Titulescu a reuşit, într-o perioadă scurtă de timp, să reorganizeze ceea ce însemna Facultatea de Drept. Din propria experienţă, a înţeles care erau motivele pentru care stagnarea acaparase şi sistemul universitar, dar şi de ce tinerii studenţi şi absolvenţi ai acestei facultăţi întîmpinau mari probleme în domeniul ce se presupunea că putea cultiva instinctul dreptăţii. După încheierea studiilor superioare la Facultatea de Drept din Paris, unde a aprofundat înţelegerea ştiinţelor juridice, Titulescu a conştientizat că factorul decisiv în alegerea profesiei trebuie să fie satisfacţia propriei vocaţii, astfel că s-a dedicat trup şi suflet baroului şi învăţămîntului. O astfel de declaraţie putea fi trecută cu vederea, însă, după ce a devenit profesor suplinitor la Universitatea din Iaşi, la doar 22 de ani, crezul său nu a mai putut fi contestat. După 5 ani, în care a predat la Iaşi, Titulescu devine profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Dreptul, doar pentru cei mai buni
Ochiul critic al lui Nicolae Titulescu s-a îndreptat şi spre o altă problemă la fel de importantă, aceea a selecţionării şi verificării studenţilor. El considera că înscrierea la admitere era doar pentru cei care aveau cea mai bună pregătire, că numărul locurilor trebuia limitat, că verificarea drastică a frecventării cursurilor era esenţială şi că orice examen presupunea şi o taxă pentru susţinere; prin urmare, studiul Dreptului înceta să mai fie gratuit. Deşi noile reforme erau de necontestat, Titulescu a acceptat necesitatea dispensei. El considera că dintre studenţii înscrişi, cei bogaţi trebuiau să plătească taxele de examen, iar cei săraci şi capabili să fie dispensaţi de orice plată a taxelor. Motivul era unul cît se poate de simplu şi drept: recrutarea cît mai multor studenţi cu aptitudini ridicate şi cu potenţial incontestabil, indiferent de clasa socială. Cu acest prilej, profesorul Titulescu desfiinţează concepţia care domina pînă atunci domeniul juridic, şi anume că Dreptul era rezervat doar celor bogaţi. La polul opus, nici partea profesorală nu a fost uitată. Titulescu a preconizat nivelul înalt de pregătire profesorală dublat de o certă înclinaţie spre activitatea ştiinţifică şi didactică. Potrivit opiniilor lui, profesorul de Drept trebuia să corespundă celor mai înalte exigenţe profesionale şi, de asemenea, trebuia să adapteze principiile disciplinei pe care o stăpînea şi pe care o preda la un nivel ce putea fi înţeles de auditoriu. Conform acestor principii, profesorul Titulescu nu cerea niciodată studenţilor mai puţin decît puteau ei să dea, pentru că astfel devenea responsabil de insuficienţa pregătirii de care dădeau dovadă aceştia. Nicolae Titulescu şi-a conceput cursul de Drept Civil astfel încît să poată transmite auditoriului o sumă de cunoştinţe pentru însuşirea profesiei, dorind să aprindă în ei pasiunea de a căuta fără oprire şi de a explora cele mai ascunse laturi ale domeniului de specializare. Aceste restructurări au fost susţinute de una dintre ideile importante, dar de suflet ale lui Titulescu, un principiu moral şi esenţial în formarea studenţilor: relaţia dintre profesor şi student. El considera că lipsa unui contact permanent între studenţi şi corpul profesoral era principala cauză a nivelului scăzut de performanţă în munca de instruire şi educare a tineretului universitar. Această concluzie a fost dedusă din propria experienţă din timpul studiilor la Paris, în timpul cărora, singurul moment în care a intrat în contact cu profesorul a fost examenul. Toate aceste reforme au pus într-o lumina nouă nu doar Facultatea de Drept, ci întreg sistemul universitar al Secolului XX. Dorinţa lui Nicolae Titulescu de a construi un altfel de sistem a însemnat o iniţiativă care a vizat punerea în balanţă a cunoştinţelor, dar şi a calităţilor morale, studentul fiind obligat să părăsească obscuritatea în care societatea l-a aruncat şi să deschidă ochii la ceea ce îl înconjura.
pag 13 2
Vizionarismul lui N. Titulescu
Dintre cele 22 de discursuri adunate în volumul Pledoarii pentru Pace, reiese în mod evident orientarea pro-europeană a lui Titulescu, credinţa sa în rolul pe care Europa îl are – şi, mai mult decît atît, datoria Europei de a-şi asuma acest rol – în construirea unei lumi mai bune căci, spunea el, „milioane de oameni au murit în Marele Război pentru ca să se poată naşte o nouă viaţă internaţională“. Totuşi, Titulescu nu a vorbit despre Europa în mod precis decît în cîteva rînduri. În schimb, a enunţat o serie de idei fundamentale cu privire la păstrarea păcii şi la construirea şi conservarea unui nou sistem internaţional bazat pe legalitate şi cooperare. Unele dintre ideile enunţate de el s-au dovedit a fi vizionare: s-a preocupat de problemele legate de solidaritatea naţiunilor europene, de cooperarea economică şi punerea la comun a capacităţilor de producţie ale statelor, despre libera circulaţie a mărfurilor şi a persoanelor. Două decenii mai tîrziu, aceste idei au pus bazele Comunităţii Europene. În aproape toate discursurile sale, Titulescu apare ca un promotor şi susţinător fervent al cooperării europene pe mai multe planuri, cooperare pe care o consideră esenţială pentru păstrarea păcii. Pentru el, Europa nu este altceva decît un întreg: „Europa nu mai este o colecţie de state. Este un stat divizat în părţi separate prin măsuri administrative, încorporate în frontiere“. Titulescu nu făcea diferenţa dintre Vestul şi Estul Europei şi condamna tendinţa statelor occidentale, şi anume Marea Britanie şi Franţa, de a-şi gîndi strategia de securitate şi de prevenire a războiului în aceşti termeni (referindu-se la posibilitatea unor concesii vis-a-vis de frontierele estice ale Germaniei, nu şi cele vestice). În discursul Progresul ideii de pace, ţinut, în 1930, la Universitatea Cambridge, Titulescu abordează problema ameninţărilor la adresa menţinerii păcii în Europa, oprindu-se, printre altele, asupra a două chestiuni: lipsa de unitate din punct de vedere al doctrinei sociale şi criza economică. În primul caz, se referea, evident, la Uniunea Sovietică. El afirma că „de la război încoace, Europa nu mai prezintă o unitate din punct de vedere a doctrinei sociale. Înainte de război, erau frontiere, dar toate statele erau bazate pe proprietatea individuală şi pe respectul contractului“. Însă după război, această deosebire între organizarea socială a celui mai mare stat european şi restul ţărilor (la care se adăuga ţelul declarat al regimului de la Moscova de a exporta revoluţia) creează o tensiune permanentă ce „împiedica pacea să domnească în spirite“. Analizînd problema crizei economice şi a implicaţiilor grave pe care le poate avea aceasta, Titulescu enunţa următoarea idee: „atîta vreme cît această problemă nu este rezolvată, atîta vreme cît toate statele nu vor pune în comun, după un plan raţional, capacităţile lor de producţie şi de consumaţie, pacea va fi în constant pericol“. Ideea o regăsim 20 de ani mai tîrziu, în documentul care a pus bazele Uniunii Europene de azi. În „Declaraţia Schuman“ se vorbeşte de „baze comune de dezvoltare economică“, baze ale unificării economice. Iată un citat din Declaraţie: „punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura, imediat, stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene“, ţările membre „angajîndu-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre elementele principale ale producţiei industriale, în condiţii egale. Această producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţieri sau excepţii, pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările paşnice“. Titulescu insista, în mai multe rînduri, asupra necesităţii construirii unei unităţi economice europene, condiţie sine qua non a păcii pe Continent. Poziţia sa era categorică: barierele economice reprezentau un obstacol, o ameninţare la adresa păcii. În acest sens, era de părere că, în ciuda cîştigării războiului, în 1918, Pacea a fost pierdută pentru că „tratatele de pace au omis să unească noile entităţi politice într-un sistem comun. Dacă ar fi făcut acest lucru, ele ar fi creat mari unităţi economice bazate pe asocierea statelor. Ocupîndu-se exclusiv de aspectele politice, Tratatele de Pace au provocat o ruptură a unităţilor economice, au permis dezvoltarea nelimitată a sistemului pieţelor închise, a autarhiei economice, care este cel mai mare duşman al unei adevărate vieţi internaţionale“. Aşa cum reiese din discursurile sale, o altă idee esenţială a gîndirii lui era cea a „spiritualizării frontierelor“, înţeleasă nu ca renunţare la frontierele naţionale, ci la autarhie, la izolaţionism şi exclusivism în favoarea cooperării dintre state ca între egali, prin prezervarea şi respectarea drepturilor fiecăruia. Practic, acest scop poate fi atins prin acorduri între state, în special acorduri economice. În schimb, constata el, „la ora actuală, Europa seamănă cu o tabără de citadele fortificate care se ridică una împotriva celeilalte. Înalte bariere vamale le separă total“. „De altfel, ce este o frontieră, dacă nu o piedică în trecerea oamenilor şi a mărfurilor? Cu cît este mai mult ameninţată, cu atît va fi mai mult apărată prin înrăutăţirea piedicilor deja existente. Cu cît eşti mai sigur de păstrarea frontierei, cu atît vei fi mai dispus să uşurezi circulaţia economică“. În această direcţie, a spiritualizării frontierelor, spunea Titulescu, s-a înscris şi proiectul de „Uniune Europeană“, propus de Aristide Briand. Considerînd că ideile acestuia au fost „desfigurate“, „maltratate“, Titulescu a încearcat să le explice, oprindu-se, cu precădere, asupra unor puncte sensibile care au fost prost înţelese, precum ideea că planul lui Briand ar fi presupus subordonarea economicului şi politicului şi renunţarea statelor la anumite drepturi. „Nu, spunea el, e vorba de o înţelegere între statele europene după modelul înţelgerilor regionale, în care fiecare stat îşi păstrează deplina lui suveranitate“. Titulescu definea propunerea lui Aristide Briand ca pe „o iniţiativă generoasă destinată a apropria popoarele de pe Continentul care, în istorie, a cunoscut cel mai mare număr de războaie, pentru ca, uşurate, pe cît posibil, de greutăţile pe care le pot rezolva între ele pe cale amiabilă, să se consacre, cu mai multă tărie şi mai multă libertate, împlinirii obligaţiunilor lor de membre ale Societăţii Naţiunilor. Din punctul de vedere al prezentului, Uniunea Europeană, astfel definită, este singura soluţie pentru a menţine pacea între popoare. Din punct de vedere al viitorului, ea poate, dacă ne punem cinstit în slujba ei, să constituie germenul unei vieţi internaţionale noi şi atît de binefăcătoare, încît mintea noastră actuală, produs al luptei şi al suferinţei, nu o poate cuprinde încă“.
pag 13 3
Gentlemen’s agreement între URSS şi România.
În stabilirea relaţiilor dintre România şi U.R.S.S., nu a existat nici un fel de utilitate politică, nici juridică, nici măcar economică. După mai bine de un deceniu în care cele două ţări s-au străduit (este adevărat, iniţiativa a aparţinut mai mult ruşilor/sovieticilor) să găsească o variantă prin care să se ajungă la o înţelegere, anul 1934 a însemnat o reluare a acestora. Dacă poziţia sovietică nu s-a schimbat deloc în acest timp, cea românească a evoluat şi s-a flexibilizat. În perioada 1918-1934, Rusia/ U.R.S.S. a reuşit, prin manevre abile, să treacă de la o ţară cu numeroase probleme de ordin intern, dar şi extern, la un stat care se integrase în politica internaţională. „Patriei proletariatului“ i-a fost recunoscut statutul de mare putere şi i s-a oferit dreptul de a participa la luarea unor decizii importante la nivel politic.
Riga, un eşec peste care s-a trecut
Eşecul negocierilor de la Riga, din anul 1932, nu a însemnat şi renunţarea la un pact de neagresiune româno-sovietic. În lunile iulie şi august 1932, cu ocazia Conferinţei pentru Dezarmare de la Geneva sau prin intermediul diplomaţilor francezi şi polonezi, problema pactului de neagresiune a revenit în discuţie. Acest lucru s-a făcut prin încercarea de a reînnoda firul convorbirilor şi de a determina luarea unui poziţii care să convină ambelor părţi. Două proiecte de tratat de neagresiune au fost propuse între România şi U.R.S.S.; primul, sugerat de Nicolae Titulescu, a fost înmînat lui Victor Cădere, ministrul român la Varşovia. Acesta l-a trimis premierului Alexandru Vaida-Voevod, la 16 august 1932, şi a fost, ulterior, transmis guvernului sovietic, prin reprezentantul Poloniei la Geneva. Iată articolul 1, care a produs cele mai multe divergenţe şi care, în esenţă, elimina existenţa unui litigiu teritorial româno-sovietic: „Fiecare dintre înaltele părţi contractante, constatînd că a renunţat la război ca instrument de politică naţională în relaţiunile internaţionale, ia angajamentul de a nu întreprinde, atît separat, cît şi în unire cu alte puteri, nici o agresiune pe uscat, pe mare sau în aer, a nu recurge în nici un caz la război contra celeilalte părţi contractante; va fi socotit ca un act potrivnic angajamentelor prevăzute la aliniatul precedent orice act de violenţă purtînd atingerea integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii teritoriului sau independenţei politice a celeilalte părţi contractante, chiar dacă asemenea acte ar fi fost înfăptuite fără declaraţiune de război şi înlăturînd toate consecinţele posibile“. Al doilea proiect de tratat a fost propus de ministrul de Externe sovietic Maxim Maximovici Litvinov şi a fost înmînat, la data de 3 octombrie 1932, lui Victor Cădere. Se pare că Litvinov ar fi fost dispus să semneze acest text, care nu prea se deosebea de cel românesc: „Fiecare dintre înaltele părţi contractante, constatînd că au renunţat la război ca mijloc de politică naţională în relaţiile internaţionale, se obligă să nu întreprindă nici un atac, atît separat, cît şi împreună cu alte state, pe uscat, pe mare sau în aer şi să nu recurgă în nici un caz la război împotriva celeilalte părţi contractante. Se va considera ca act care contravine angajamentelor stabilite cu aliniatul anterior orice act de violenţă îndreptat împotriva integrităţii şi inviolabilităţii teritoriale sau independenţei politice a celeilalte părţi contractante, chiar dacă asemenea acte vor fi comise fără declaraţie de război şi fără toate celelalte urmări posibile“.
(va urma)
Andreea Lupşor, Francesca Savu,
Stan Mircea Flavius, drd. Marius Hriscu
Pentru împrospătarea memoriei

COMENTARII DE LA CITITORI