Nimeni nu moare…

in Alte știri

Nimeni nu moare odată cu moartea trupului. Aşadar, nu fiţi trişti! Ne doare despărţirea de cei dragi! Dar şi această durere este relativă. Odată plecat în noua ta aventură ontologică, nimic nu te va întoarce din drumul tău. Sîntem tributari educaţiei, tradiţiilor şi obiceiurilor noastre. Dar nu toate ale noastre sînt şi în conformitate cu adevărul. Dacii, strămoşii noştri, nu credeau în moarte şi în tragedia ei. Zalmoxis îi învăţase că viaţa este veşnică şi că plînsul şi suferinţa nu sînt nici drepte şi nici demne de natura noastră umană. Ei ştiau că plecînd din lumea aceasta, omul călătoreşte în alte lumi şi că trebuie să se prezinte demn acolo. Noi sîntem tributari educaţiei latine. Deşi ne-a tutelat puţin, Imperiul Roman ne-a lăsat duioşia lui. Roma, deşi fondată de unii dintre fraţii strămoşilor noştri, a devenit mai terestră şi mai aplecată către valorile acestei lumi. Dacii, însă, vedeau în moarte doar o plecare şi o eliberare de greul acestei lumi. Ei sărbătoreau şi celebrau continuitatea vieţii într-un plan net superior celui de aici. Cu toate acestea, noi continuăm tradiţia latină a despărţirii de lumea aceasta. Nu ţinem cont nici de Isus, nici de Zalmoxis şi nici de forţa evidenţei. Viaţa noastră este asemenea unui fluviu uriaş, care vine peste noi, ne înglobează şi ne poartă în veşnicie ca pe o realitate obişnuită, şi atît. Dar voi cunoaşteţi toate aceste lucruri, iar tristeţea voastră este cauzată doar de tristeţea noastră. Empatia voastră ne bucură şi ne doare în egală măsură. Solidaritatea voastră nu este cauzată de o pierdere, luată în sine, ci de violarea unor principii de viaţă. Aşa, ajungem să înţelegem că viaţa este bunul suprem din Univers, la temelia căruia Domnul şi-a pus o parte din fiinţa Sa. Iată de ce plîngem risipirea vieţii, şi nu pierderea ei la vreme. Dar nu fiţi trişti! Sămînţa cea bună rămîne în palmele celui care a semănat-o şi a ocrotit-o peste toată clocotirea vremii. Iar lucrătorii cei drepţi îşi vor primi partea lor. „Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni Pămîntul”! Dincolo de toate aceste detalii, rămîne clocotul vieţii, peste care tună clocotul propriei noastre iubiri. „Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia”! Dar nu uitaţi să aprindeţi o lumină de veghe în inima voastră! Mîine, aceasta va lumina zorii unor noi speranţe pentru lumea întreagă.

Ieşirea din moarte

Credeai că nu ştii să zbori,

Credeai că nu ştii să ieşi din lanţuri,

Credeai că ai murit demult

Şi ţi-au ridicat Taj Mahal într-o floare.

O, nu, visul tău s-a sfîrşit,

Noaptea ta într-un tril a murit,

Inima ta dintr-un sărut a înviat,

Aripile tale de ceaţă s-au deschis

Şi zborul tău e atît de înalt!

Iată, ca un fulger despici clipa

Ce se deschide în floare de crin,

Veşnic

La picioarele tale.

Şi eu întind peste tine

Cerul meu,

Şoaptele mele, ca stele,

Şi lampa unui licurici, lună plină.

Ai învins, iubito!

Amîndoi am învins!

Uită,

Uită de tărîmul umbrelor.

Iată, strălucind într-un crin

Palatul viselor noastre

De unde răsună sfîşietor

Un flaut de rouă.

Iubito, în ochii tăi au răsărit stelele!

Ploi de aur cad pe zarea-n amurg

Şi braţul meu te cuprinde

Ca un inel de foc.

Urcăm, urcăm fericiţi, iubito,

Tot mai sus,

Tot mai repede,

Veşnic uniţi în sărut,

Departe de moarte şi lut.

ILARION BOCA

COMENTARII DE LA CITITORI