Nimeni nu va ţine doliu după un neam de nimeni

in Polemici, controverse

Motto: „Toţi s-au răspîndit departe
Prea ticăloşi ai mei fii,
Sate, oraşe sparte
Au rămas goale, pustii“
Ienăchiţă Văcărescu –
„Plîngerea şi tînguirea Valahiei“, 1825

Acum, cînd scriu aceste rînduri, se împlineşte exact un an de cînd am fost ultima dată într-un platou TV cu marele meu maestru, protector şi prieten Corneliu Vadim Tudor. Era într-o duminică, iar frumoasa şi talentata moderatoare Irina Petraru (B1 TV) îl invitase pe Tribun pentru a comenta teme legate de probleme ale naţiunii şi de cultură – de asta se preocupa, de fapt, Vadim, dar şi de drama fiinţelor lipsite de apărare, restul manifestărilor sale publice făcînd parte din tuşele de culoare ale portretului acestui inegalabil suflet de român şi artist. Pe 14 septembrie, se va împlini un an de cînd Vadim e doar în mintea şi sufletul nostru, nu printre noi… Da, eu şi generaţia mea am avut şansa de a trăi printre munţi – Adrian Păunescu şi Grigore Vieru, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru, Sergiu Nicolaescu şi Emil Loteanu, Vadim şi … şi atîţia pentru care această ţară va fi amintită în cronica darurilor lui Dumnezeu. Aş putea spune simplu – „ce am fost… şi ce-am ajuns!“. Poate că astea sînt timpurile, poate nu e vina celor de azi, cînd confundă şi asociază imprecaţiile, pornografia şi zdrăngăneala emisă de procesoare – cu muzica, prostul gust şi obscenitatea – cu eleganţa şi frumuseţea, trivialitatea şi barbarismele- cu literatura şi teatrul… şi aşa mai departe. Mă rog, sînt, probabil, un nostalgic din sfera patologicului şi nu înţeleg vremurile.
Mă uit la România mea, e leatul 2016, sîntem la doi ani de centenarul Naţiunii. Ţinem Doliu Naţional pentru o regină care nu a fost niciodată regină, nici măcar cetăţean român, ba chiar nu a avut bunăvoinţa de a învăţa limba ţării a cărei coroană pretindea că o poartă; în schimb, România nu a ţinut doliu pentru doi poeţi naţionali, doi regi adevăraţi ai spiritului românesc – Adrian Păunescu şi Grigore Vieru. Cît despre simbolul naţionalismului românesc, ei bine, nici măcar nu s-a dat permisiunea de a i se aduce un ultim omagiu în Parlament – ce ruşine şi, tare mi-e teamă, ce blestem pentru România! Parcă e o linie ce uneşte celebrele cuvinte de pe urmă ale Mareşalului – „Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămîne nici cenuşa mea“ – cu eroismul final al creatorului României puternice, Nicolae Ceauşescu, ucis, anatemic, în ziua Naşterii Domnului, şi această respingere a ultimului mare naţionalist. O linie ca o tăietură de sabie a destinului naţional! Cealaltă Românie, Moldova, arborează aceeaşi mască ridicolă, ba chiar şi mai şi… La Chişinău, se decretează doliu pentru o „regină“ care a fost încîntată să încaseze, ani de zile, „mulţumirile“ Uniunii Sovietice, fără să-i amintească vreodată de tragedia Basarabiei. Chişinăul a fost îndoliat pentru Grigore Vieru, dar nu şi pentru Adrian Păunescu, cel care a trăit pentru Basarabia fiecare clipă a titanicei sale vieţi, ori pentru Vadim Tudor, cel care s-a luptat ca un leu şi i-a eliberat pe Ilie Ilaşcu şi ceilalţi eroi basarabeni. Chişinăul e îndoliat pentru cetăţeana franco-britanică Ana, dar nu la fel s-a manifestat pentru genialul Emil Loteanu, de exemplu… Şi nici măcar pentru anexarea din 16 mai de acum mai bine de două secole… Mă doare cînd citesc Jurnalul lui Puşkin, dar nu cumva marele poet vedea curva… acolo unde chiar era şi va mai fi?
Basarabia către Bucureşti… Ştiu, oare, românii că nu există în Capitală o stradă care să poarte numele eroului Unirii şi al României Mari, care a fost Pan Halippa? În schimb, va apărea o piaţă cu numele lui Elie Wiesel, omul care a formulat cele mai cumplite acuzaţii la adresa Naţiunii române: „România a ucis, a ucis, a ucis!“, a anatemizat Wiesel, aruncînd în cuptorul dezonoarei tot ce e românesc… şi acum va avea piaţa lui în Capitală! Iată ce au votat, în majoritate, consilierii generali: „Avînd în vedere că Elie Wiesel a fost scriitor şi ziarist american de origine română, filosof umanist, activist în domeniul Drepturilor Omului, distins cu Premiul Nobel pentru Pace şi, în anul 2001, a fost ales membru de onoare al Academiei Române, supun spre dezbatere şi aprobare Consiliului General al Municipiului Bucureşti Proiectul de hotărîre privind atribuirea denumirii de Piaţa Elie Wiesel spaţiului public situat la intersecţia Străzii Sofia cu Strada Émile Zola, Sector 1“
Îmi pun serios problema cînd va apărea o propunere similară pentru contele Apponyi, cel care considera că naţiunea română nu există şi că românii nu merită să înveţe în limba lor, ori pentru „anticomunistul“ Stepan Bandera, ucigaşul de evrei… iubit de partenerii strategici! Există multe controverse legate de susînşiratele atribute ale lui Wiesel şi întreb – ştiu, oare, consilierii generali că monumentalul scriitor Zaharia Stancu, genialul filosof Anton Dumitriu sau fenomenul muzicii mondiale Nicolae Herlea nu sînt menţionaţi pe vreo stradă sau „piaţetă“, că tot sînt la modă neologismele? Unui român i se recunoaşte, la nivel mondial, crearea celui mai frumos imn al suferinţei de la Hiroshima – abia am iertat încă un 6 august – se numeşte Eugen Jebeleanu şi, evident, nu are vreun loc pe harta Capitalei. Culmea, nici simbolul vechiului Bucureşti, maestrul care a încîntat atîtea generaţii şi a cîntat inegalabil sufletul oraşului, el, unicul Gică Petrescu, nu are nimic… aşa cum de nimic a avut parte şi cînd a părăsit pentru eternitate Bucureştiul său iubit, însoţit doar de amintirile sale despre alte timpuri şi alţi oameni… În fine, ştiu, oare, românii, că nici acum, în pragul centenarului României Mari, în Capitală nu există o statuie a lui Avram Iancu? Nu, românii de azi ştiu doar că trebuie să se opună Catedralei Neamului, promisă drept pioasă recunoştinţă de generaţia Marii Uniri, dar uitată de generaţia „aderării“, „integrării“ şi muncii prin şi la străinătate.
Dar, hai să facem ca în vremea minţii celei de pe urmă, să stăm strîmb, aşa cum se doreşte, dar să judecăm drept: dacă va avea piaţă cel ce ne acuză pe vecie de crime monstruoase, de ce nu s-ar putea da unei străzi învecinate numele lui Raoul Şorban, românul care a salvat mii de evrei din Transilvania de la moartea pregătită de horthyşti şi nazişti – cel care, în viaţă, a fost ca o stîncă, iar acum trăieşte ca un copac în grădina „Drepţilor între popoare“, de la Yad Vashem… Raoul Şorban, vlăstarul unei vechi familii nobiliare dejane, cel care a luptat fără cruţare contra iredentismului unguresc, dar şi marele critic de artă care a redat culturii maghiare pe cel mai de seamă pictor, Simon Hollósy, din Sighet. Pe scurt – lîngă acuzatorul Naţiunii, să fie pus apărătorul! Sau cumva românii nu au dreptul la apărare?
Am expus atîtea nume – şi sînt încă prea multe altele! – sînt tot atîtea motive de mîndrie pentru Naţiune, dar şi de ruşine pentru cei ce le uită sau nu le (re)cunosc. Vrem să ne numim români, nu „nimeni“? Ei bine, aflaţi că numele unui neam, al unei Naţiuni nu se compune din litere, ci din nume mari, din valori pentru care existăm ca să le respectăm. Acceptarea nefirescului, a înstrăinării ori pîngăririi istoriei şi a spiritului naţional face apel la blestemul atît de cumplit invocat în „Doina“ lui Eminescu:
„Cine-au îndrăgit străinii,
Mînca-i-ar inima cîinii,
Mînca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!“
Şi nimeni nu va ţine doliu după un neam de nemernici.
Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI