Nimic nu este întîmplător

in Polemici, controverse

De prin 1990, începînd, de fapt, chiar cu 1989, dar în realitate chiar mult mai departe în istorie, putem să analizăm o sumă de evenimente, fie prin prisma lor istorică, fie prin evaluarea factorului „aleator” sau „întîmplător” al acelor întîmplări. Pînă şi cel de-al II-lea Război Mondial a început cu falsificarea unui eveniment, şi mă refer la acel incident Gleiwitz , cînd soldaţi germani, îmbrăcaţi în uniforme poloneze, au atacat acel post de radio, acesta fiind motivul oficial pentru care nemţii au atacat Polonia, pe 1 septembrie 1939. Întrebarea mea este alta: dacă nemţii cîştigau cel de-al II-lea Război Mondial, mai aflam noi de radio G? Nu aflam. În istorie era consemnat că polonezii au atacat Germania şi, ca gest de autoapărare, Hitler a mers la Varşovia, cu tot cu avioane, tancuri şi soldaţi.

Şi au mai fost diverse momente, gen atacul armatei israeliene, în 1956, în timpul operaţiunii Muschetar II, cînd, de fapt, se dorea o intervenţie a armatelor franceze şi engleze în Egipt, pentru a prelua Canalul Suez, dar şi altele. Pînă şi atacul Irakului in Kuweit, înclin să cred că a avut, de fapt, cu totul şi cu totul altceva la bază decît ceea ce a ajuns la noi. Dar să lăsăm trecutul şi să privim în prezent, la ce se întîmplă fie aici, la noi, la graniţa de nord-vest, fie puţin mai la sud-est. Vorbim de punctele fierbinţi, numite Ucraina şi Kosovo. Cînd văd ce se întîmplă pe marea planşă numită pămînt, am senzaţia, dar şi convingerea că undeva, nu ştim exact, dar undeva sus, sus de tot, nişte tovarăşi, nu foarte mulţi, se joacă de-a războiul, folosind piese reale pe teatrele de operaţiuni, fie că sînt organizaţii teroriste, gen ISIS, fie că sînt armate regulate, cum avem în Ucraina. Jocul lor este atît de bine pus la punct, şi mass-media se pliază atît de bine pe el, încît juri că de fapt cei care conduc media, conduc de fapt tot ce mişcă în această lume. Şi chiar aşa şi este.

Europa se pare că nu poate să fie liniştită. Ceea ce se dorea de fapt, şi vorbim aici de o lume civilizată, calmă şi cu mai puţin război, nu se întîmplă şi nici nu se va întîmpla vreodată. De la cîştigarea războiului de către Lumea Liberă, împotriva Comuniştilor, cînd Vestul a învins Estul, că doar aşa se spune, învingătorii au recolonizat ţările din est, majoritatea, nu chiar pe toate, iar vărsările de sînge s-au accentuat după această victorie la scor. Lumea Liberă a avut grijă să îşi conserve victoria, fie prin fonduri, fie prin sînge. Din fericire, în majoritatea cazurilor au cîştigat banii, dar uite că în Iugoslavia şi în Ucraina nu a fost aşa de simplu. Pînă în 1989 nu aveam nici un conflict în Europa, iar acum avem două. Puncte fierbinţi care, chiar dacă acum sînt în stadiu latent, şi vorbim şi de Ucraina, şi de Kosovo, ele vor fi încinse imediat ce cineva, sau ceva, care are un interes acolo. De fapt, la cît de dure au fost transformările în aceste două ţări, nici nu mai e nevoie de foc pentru a reîncinge zonele respective, mai ales că au fost atît de bine alese, încît vor rămîne cu sechele timp de generaţii. Fie la cei din Dombas, din Kiev, Pristina, Belgrad sau aiurea.

Nimic nu este întîmplător. Pe harta lumii, războaiele se tot leagă de noi, scoţînd în evidenţă caracterul beligerant al omului, ca structură. Dacă acesta se leagă şi cu bunăstarea şi puterea, atunci este evident că avem de-a face cu un monopol gigant, la scară planetară, unde unii cîştigă, iar alţii pierd. Totul depinde de starea psihică şi financiară a celor care mută piesele în aşa fel încît totul să pară doar o coincidenţă, o decizie locală, luată fie de un preşedinte frustrat, fie de vreun general dement. În realitate, însă, totul este scenariu, regie şi film pentru proşti, cu actori reali, cu sînge real, cu morţi, văduve, orfani şi… mult PR după.

Acum, în Europa este o oarecare acalmie. Pot să vă asigur, însă, că în curînd, fie în Kosovo, fie în Ucraina se va redeschide frontul de luptă. Înclin să cred că Ucraina va fi prima pe listă. În spatele tratatului de la Minsk, s-a dorit doar tragerea de timp, din partea Kievului, pentru a se pune la punct cu armata. Americanii au trimis deja instructori şi arme, aşa că pînă în primăvara lui 2019, lucrurile vor fi cît se poate de potrivite ca să se redeschidă lupta. Motivul chiar nu contează. Kievul va lupta pentru a recupera teritorii, iar Dombasul se va apăra. Cum şi cine va învinge? Păi ce contează, la cîte arme şi muniţii se vor consuma acolo, cei care cîştigă de fapt sînt foarte departe de scenă. Kosovo? Staţi liniştiţi, că urmează pe listă. Poate chiar înainte de Kiev, Podgoriţa va fi în măsură să primească mesajul de forţă şi îl va aplica. Sîrbii vor reacţiona etc.

Preşedintele francez, puştiul ăla care poartă o pălărie atomică mult prea mare, a spus ceva de formarea unei armate europene, care să apere Europa de Rusia, China şi chiar de SUA. O aşa declaraţie a fost luată ca un afront de către Trump, care i-a spus, de altfel, francezului că s-a simţit jignit de respectiva propunere. Adică cum, industria de armament a SUA să fie lăsată pe dinafară? Imposibil!

Bun, Siria se află în acest moment la final de operaţiuni, iar o bază rusească acolo îi va asigura oarecum liniştea o perioadă. Curînd atenţia lumii trebuie să fie distrasă cumva, aşa că ne aşteptăm în curînd la un alt focar, reaprins. Care să fie? Meşterii ăia care fac jocurile sus, acolo, s-au convins că Europa nu prea este sensibilă la ce se întîmplă prin Africa sau aiurea. Aşa că va fi ceva, ori la noi, aici, prin vecini, ori prin Israel, sau tot prin Orientul Mijlociu. Teama mea este că, în curînd, o să mai fie deschis un focar, aici, la noi, în România. Cu trădătorii care ne conduc, şi cu ceva presiune, avem şanse mari să devenim un punct fierbinte pe harta Europei. Chit că acum nu are cine şi ce să-l încălzească. Dar, cu timpul, poate că se va naşte un nou Mihai Viteazul, care să decidă că e mai bine să fii un stat mare, decît trei mai mici. Acum, însă, nici un fel de pericol, România doarme!

Tano

COMENTARII DE LA CITITORI