Noi nu facem Politică, ci Istorie (2)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Ce altceva decît şantaj este revizuirea Constituţiei, numai şi numai în asociere cu partidele care, repet, au pierdut alegerile tocmai pentru că au încălcat Constituţia? Din păcate, acesta e adevărul: PDSR-ul a cîştigat alegerile, dar a pierdut busola. Dar, hai să zicem că toate acestea nu ţin de foame şi că lumea ar fi dispusă să acorde credit Guvernului minoritar, în speranţa că ar putea soluţiona criza economică. Ştim, cu toţii, cu ce program s-a prezentat Guvernul în faţa Camerelor Reunite ale Parlamentului. Nu noi, ci înalţii comisari europeni, în frunte cu Gunther Verheugen, au spus: „Nu mai vrem vorbe! Terminaţi cu vorbele!” etc. Am primit, zilele trecute, o scrisoare din partea d-lui Adrian Năstase, însoţită de două materiale ample: un Proiect intitulat „Acţiuni urgente (Trimestrul 1 2001)” şi un Proiect numit „Plan de Acţiune al Programului de guvernare pe perioada 2001-2004”.

Reproduc din epistola pe care, de voie, de nevoie, Adrian Năstase mi-a adresat-o, citez: „Acţiunile prevăzute în «Plan» susţin, pe etape, realizarea, pînă la sfîrşitul mandatului, a principalelor obiective ale Programului de guvernare pentru: relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi a şomajului, întărirea statului de drept şi a instituţiilor sale, reducerea birocraţiei, corupţiei şi criminalităţii, pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană. Convins că punerea în aplicare a Programului de guvernare şi a «Planului de Acţiune» va beneficia de sprijinul partidului pe care îl conduceţi, vă asigur de totala mea disponibilitate de dialog şi de colaborare”.

Nu-i prima oară cînd fostul meu coleg de liceu Adrian Năstase una vorbeşte – şi, vorba lui Tudor Arghezi, alta fumează. Pentru că, de 3 luni încoace, de cînd, prin voinţa discreţionară a d-lui Ion Iliescu, s-a suit pe jilţul unor mari bărbaţi de stat – ca Ion şi Ionel I.C. Brătianu, Al. Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Al. Averescu, N. Iorga, Octavian Goga – tînărul Adrian Năstase a avut numeroase posibilităţi să facă dovada, pe viu, a „disponibilităţii de dialog şi colaborare”. Numai că el n-a dialogat şi n-a colaborat cu noi, ci cu UDMR-ul, atunci cînd am tras repetate semnale de alarmă că Legea administraţiei publice locale e primejdioasă pentru România. Şi tot cu UDMR-ul a colaborat şi colaborează în tentativa dezgustătoare a PDSR-ului de a-l şicana şi de a-l izola pe primarul Clujului, dl. Gh. Funar, în dispreţul a milioane şi milioane de cetăţeni. De asemenea, am vrut să dialogăm şi să colaborăm cu Adrian Năstase şi în încercarea de a stopa aservirea politică a Justiţiei, dar nu numai că n-a fost posibil, ci m-am pomenit cu o avalanşă de pedepse şi amenzi care mai de care mai aberantă, în care aud că e implicat, personal, chiar primul-ministru. Mai mult decît atît, Adrian Năstase colaborează şi dialoghează, de minune, cu un grupuscul de transfugi din PRM, pe care experţii în diversiuni din PDSR i-au ademenit cu bani şi îi încurajează să creeze un alt partid, de fapt o remorcă a PDSR-ului. Toate acestea sînt fapte reale şi nu e un secret că un om ca mine, îndeobşte, e bine informat. Din fericire, senatorii şi deputaţii noştri au înţeles, la timp, ce joc perfid se practică şi au refuzat să intre în „sîrba dezertorilor”, indiferent cîte miliarde de lei se pun la bătaie. Nu totul e de vînzare în viaţă. Aromânii spun aşa: „Decît să-ţi iasă vorbe, mai bine să-ţi iasă ochii!” Atunci cînd ajungi să te laude „ultimul ocupant stalinist al României”, Silviu Brucan, „e ceva putred în Danemarca”. Am convingerea că parlamentarii noştri nu pot trăda, pentru că ei vor să se mai uite în ochii oamenilor care i-au ales. Dacă ar fi dorit să se fi înscris în PDSR, cine i-ar fi împiedicat, care-i problema? Aşa-zisa „dictatură” a mea, pe care o aruncă, drept momeală, unele publicaţii, e un moft copilăresc, de vreme ce eu sînt cel mai vechi preşedinte de partid parlamentar în funcţiune, de exact 10 ani, şi partidul a cunoscut o înflorire extraordinară. Formula cîştigătoare nu se schimbă – asta e o axiomă valabilă nu numai în sport. Ar fi vrut alte partide să beneficieze de „dictaturi” care să le ducă la peste 20% din sufragiile electoratului! N-am fost, nu sînt, nu vreau şi nici n-aş putea deveni dictator, dar un om exigent şi ferm sînt, fiindcă altfel nu se poate. Nu voi permite niciodată dezagregarea Partidului România Mare, aşa cum ştiţi bine că s-a întîmplat cu mai toate partidele, care s-au spart ca să aibă ce să repare acum şi să sudeze la loc. Şi sînt exigent şi ferm în primul rînd cu mine însumi, iar asta se vede din ritmul şi volumul meu de muncă şi din faptul că eu vorbesc cu fraţii şi cu surorile mele de cîteva ori pe lună, dar cu colaboratorii mei cei mai apropiaţi mă consult, uneori, şi de cîte 7-8 ori pe zi. Acelora care mai şuşotesc pe la colţuri le voi aminti ce spunea un om, neîndoielnic, cu mult mai important decît noi, Napoleon: „Nu trebuie să ştiţi voi tot ce fac eu!” La urma urmei, partidul e familia mea şi trebuie să existe un cap al familiei, ca aceasta să nu se risipească. Am auzit că există opinii că n-ar trebui, încă, să criticăm atît de dur Guvernul Năstase, să-l lăsăm să se exprime etc. Perfect de acord, cu cîteva precizări: 1) În probleme fundamentale ale Ţării, Executivul s-a pronunţat şi a făcut-o prost, biciuind nervii Poporului Român; 2) Acesta, şi nu altul, e rolul unui partid de Opoziţie şi, dacă ar fi cu adevărat democratic, cum îl arată numele, PDSR-ul ar trebui să ne mulţumească, fiindcă îi evidenţiem şi îi sancţionăm greşelile; 3) Nu ştiu dacă acei oameni care mă mai critică pe la fumoar ar vorbi la fel dacă s-ar pomeni chiar ei înşişi cu amenzi penale dictate de şeful guvernului, sau întorşi din zbor, cu avionul, sau ameninţaţi cu bomba de Poliţie. Numai cine a fost alături de noi, la Cluj-Napoca, ştie ce coşmar am trăit. Pînă acum, PDSR-ul a dat dovadă de prea multe acte de ostilitate faţă de PRM, începînd cu ştampilarea noastră ca „extremişti”, în noiembrie-decembrie 2000, încît să aibă tupeul să ne ceară nouă să fim nişte slugi preaplecate. Eu n-am înţeles aşa politica şi îi invit pe împăciuitoriştii de ocazie să reflecteze, puţin, din poziţia lor călduţă, cum ar arăta partidul nostru, să zicem, după 6 luni, dacă noi am face o opoziţie de formă, un surogat, dacă am mima critica, dar, în adîncuri, să cimentăm o tovărăşie indestructibilă. Vă spun eu că toată zestrea noastră electorală s-ar risipi ca fumul. Şi nici măcar nu e prea aspră critica noastră! Putem fi şi mai duri, la nevoie, putem trece de la pamflete inofensive şi caricaturi de presă la moţiuni de cenzură, mitinguri, demonstraţii şi alte forme de protest. N-o facem. Aşa cum nu dăm curs acelor emisari de la partidele care n-au intrat în noul Parlament şi care ne imploră să provocăm o criză politică majoră pentru a declanşa alegeri anticipate, beneficiind de marea lor influenţă externă. Noi nu ne jucăm cu Ţara. Încă mai sperăm, şi noi, în dialogul şi cooperarea de care vorbea corespondentul meu, Adrian Năstase. Şi, ca dovadă că este aşa, voi preciza că, deşi ne doare sufletul, PRM se păstrează la distanţă faţă de o serie de acţiuni extreme, chiar disperate, ale minerilor care se închid în subteran, ale altor dezmoşteniţi ai soartei care blochează drumurile, sau ameninţă că îşi dau foc. Abia aşteaptă „poliţia politică” să ne acuze de instigare! Nu noi i-am adus pe aceşti semeni ai noştri în situaţia asta dramatică, l-au adus partidele care s-au succedat la Putere şi pe care ei le văd, şi după alegeri, tot în fruntea bucatelor, alături de căpeteniile marilor confederaţii sindicale, care au trădat, pe faţă. Ce credibilitate poate să mai aibă Adrian Năstase cînd, la masa tratativelor unde s-a semnat mult lăudatul concordat Guvern – Patronat – Sindicate, el a bătut palma cu cîţiva dintre marii gangsteri, în frunte cu numitul Mihai Cârciog, patron al ziarului antiromânesc „Evenimentul zilei”, care a tîlhărit Banca Dacia Felix de 22 de milioane de dolari şi de peste 50 de miliarde de lei, precum şi Bancorex de 10 milioane de dolari? N-a ştiut asta dl. Adrian Năstase? Ce valabilitate are semnătura unui asemenea mafiot ca Mihai Cârciog, care, în situaţia lui, ar fi fost capabil să semneze un asemenea protocol şi pe fundul Mării, şi lîngă Babele înzăpezite, din Bucegi, în costumul lui Adam? Teribil de scumpă semnătură, care valorează, repet, 50 miliarde de lei şi 32 de milioane de dolari! Faptul că Guvernul habar n-are ce să facă, în mod concret, şi n-are nici oameni capabili să ia taurul de coarne s-a văzut în cele două zile de ninsoare abundentă, cînd Ţara a fost, efectiv, paralizată. PDSR-ul are oameni foarte harnici, într-adevăr, dar la scris. „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” – e o deviză pe care Ion Heliade Rădulescu a lansat-o, parcă, înadins pentru propgandiştii PDSR-ului. Pe hîrtie, totul e minunat! În viaţă, nu mai merge nimic. Haideţi să vă dau un exemplu, ca dovadă că am luat în serios propunerea lui Adrian Năstase şi am treburi mai importante de făcut, deşi între lecturi din operele lui Lev Tolstoi şi operele lui Miron Mitrea n-ar trebui să stau pe gînduri.

Iată, de pildă, ce se prevede la capitolul Transporturi pe lunile ianuarie-martie, citez: „Asigurarea stocului de materiale antiderapante (nisip, zgură, sare, saramură)… Informarea permanentă prin mass-media asupra stării de viabilitate şi aderenţă a sectoarelor de drumuri naţionale”. Realitatea, după cum se ştie, a fost alta: ei au rămas cu saramura, la casele de oaspeţi (pe care au pus stăpînire totală!) şi oamenii au degerat cîte 10-12 ore în maşini, ba chiar au şi murit mai mulţi români în grave accidente de circulaţie. Alt angajament, care e cu două tăişuri: „Înfiinţarea unui departament în subordinea directă a primului-ministru (one stop office) care să permită accesul facil al investitorilor străini importanţi la structurile de decizie guvernamentale”. Iar controlează primul-ministru privatizările majore? Parcă a mai făcut cineva asta, în 1990, la Afacerea Airbus, cu un comision de mai multe milioane de dolari. Altă ciudăţenie, pe marginea căreia degeaba ni se solicită „dialogul şi cooperarea”, citez: „Deblocarea internă a Ministerului Apărării Naţionale”. Sarcină pentru ianuarie 2001. A trebuit să vină Ioan Mircea Paşcu la conducerea MApN pentru ca România să afle că acest minister e blocat! Cine l-o fi blocat? Probabil că tot dl. Ioan Mircea Paşcu, cînd era secretar de Stat, ca şi domnii Victor Babiuc şi Sorin Frunzăverde, aliaţii de azi ai d-lui Paşcu. Toate, dar absolut toate planurile Guvernului PDSR se menţin exclusiv la nivelul declarativ. Ca unul care a citit şi proiectele Guvernului Isărescu, bunăoară, care seamănă ca două picături de apă cu proiectele Guvernului Năstase, afirm că nimic nou sub soare. Atîta vreme cît plimbi zi şi noapte, ca pe-un infractor de serviciu, un judecător despre care se zice că a luat mită cîteva oale de bucătărie, de la nişte ţigani, dar stai la dialog şi semnezi acorduri politice cu marii infractori, care au jefuit zeci de milioane de dolari, ori pui omul PDSR-ului în fruntea Consiliului de Administraţie de la Petromidia Năvodari, ceea ce va împiedica orice control, orice reanalizare a privatizării frauduloase – ei, bine, să nu ai naivitatea să ceri unui partid justiţiar, ca al nostru, să-ţi acorde girul moral, sau un cec în alb. Guvernul Năstase este ca un cor care a cîntat fals, încă de la început, şi se miră că pleacă lumea din sală. Care este problema de fond a acestui Guvern? Uriaşa discrepanţă dintre promisiunile electorale şi posibilităţile concrete, de după preluarea Puterii. PDSR repetă povestea CDR-ului: flecare a promis marea cu sarea, după care, văzîndu-se cu sacii în căruţă, a dat bir cu fugiţii, rezolvînd nu problemele ministerelor şi ale departamentelor – ci problemele clientelei politice. Niciodată n-o să mă convingă cineva că un fost activist CC al UTC, metamorfozat în vînzător de maşini cu bucata – are stofă de ministru de Interne. La fel cum niciodată n-o să cred că un popă răspopit poate fi un bun ministru al Agriculturii. România nu e America, unde a fost ales preşedinte, de două ori consecutiv, un actor de cinema. Acolo, peste Ocean, Constituţia chiar e Constituţie şi n-o foarfecă toţi aventurierii din 10 în 10 ani. Nu sînt un om pizmaş de felul meu şi m-aş bucura, sincer, dacă un partid care i-a dat pe toţi la o parte, cu aroganţă şi ameninţări, ar reuşi să rezolve situaţia Ţării. Numai că el este prea mic pentru un război atît de mare şi face mişcări dezordonate. N-are cum să rezolve nimic. Singur, nu poate! Ar mai fi fost o şansă dacă ar fi colaborat, cu adevărat – nu pe hîrtie – cu cel de-al doilea mare partid al Ţării, acţionînd după principiul roţilor dinţate, ajutîndu-se, reciproc, să nu greşească, fiind complementare şi promovîndu-şi, flecare, adevăratele capacităţi umane. Fie de teama „echipei de zgomote” din străinătate, fie din dorinţa de a nu-l controla nimeni, PDSR-ul a refuzat, cu înverşunare, orice mînă întinsă, trădînd, de fapt, încrederea şi speranţele electoratului. Acesta nu se aştepta ca locul PNŢCD-ului în defunctul CDR să fie luat de PDSR. Fiindcă asta e situaţia: PDSR se comportă ca un PNŢCD care ar da orice pentru a intra în Internaţionala Socialistă, din care a făcut o obsesie maladivă. Iar eşecurile se ţin lanţ, şi pe plan intern, şi pe plan extern. În interior, se vede cum stau lucrurile, avem de-a face cu o improvizaţie, cu o cîrpeală, care n-are cum să dureze. În exterior, organismele financiare nu dau nici două parale pe tandemul Iliescu – Năstase, ca dovadă că, la ora actuală, România nu mai are nici un acord cu FMI. Era şi greu de crezut că acolo unde n-a reuşit Isărescu să reuşească Iliescu! În această situaţie, nu înţeleg de ce Guvernul PDSR nu trece, de urgenţă, la rezolvarea blocajului financiar, care este cancerul economiei româneşti. Mai rămîne fidel unui organism care, prin poziţia lui fără echivoc, a denunţat, unilateral, acordul „stand by”? Dar, oare, e neapărat necesar să avem un asemenea acord?

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(2 martie 2001, Palatul Parlamentului; discurs rostit la Plenara Consiliului Naţional al PRM)

COMENTARII DE LA CITITORI