Normalitatea, piesă neterminată pentru un rol stupid

in Polemici, controverse

Motto:
„La urma urmei, ce frumoasă-i lupta
chiar dacă-i strîmbă uneori, şi grea,
chiar dacă mori cu dreptul tău în braţe
chiar dacă ei şi-atunci te-or profana“
Corneliu Vadim Tudor, 1982 – „Eminescu, la 33 de ani“

Dacă vorbeşti despre zona somitală a spiritualităţii româneşti, îi ai în vedere pe Eminescu, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Anton Dumitriu, Emil Cioran şi alţii din galeria lor; cînd spui „vîrfurile politicii româneşti actuale“, te referi la Zgonea, la Dragnea, la Alina G. şi Vasile B., Klaus Iohannis şi la alţii de teapa lor. Dacă vrei să faci o apropiere între cele zone înalte, vei vedea că respectă principiul geologic – vîrfurile nu se ating! Ba chiar nu au nimic în comun – chestiune de timp, la propriu şi la figurat; adică despre cei dintîi se vede după faptele şi creaţia lor că nu au avut parte de nici o clipă comună cu ceilalţi, iar despre cei din urmă… se vede pe faţa, mintea şi vorba lor că n-au alocat nici măcar o secundă comuniunii cu cei dintîi.
Mai tragic este că prezentul aşază normalitatea în dreptul sus-numiţilor contemporani, iar orice tentaţie de a nu participa la competiţia de „nataţie“ în băltoaca mizeră a vremurilor curente este acordată cu predicatul bătăi de cîmpi. Sigur, epitetele peiorative curg cînd vine vorba despre aceiaşi sus-numiţi – dar cît de ipocrit! Realitatea opţiunilor electorale este penibilă – a devenit un fel de boală incurabilă, iar continuarea are toate şansele să atingă starea finală a micimii, dispariţia. Inexistenţa ca naţiune este o fază viitoare firească fazei prezentului – uitarea principiilor evoluţiei spirituale. Nu înţeleg cum oare cei mulţi nu iau în seamă exemplele simple, comparaţiile vizibile – chiar şi pentru cei mai orbi de minte: de la Ion Iliescu, s-a ajuns la Victor Viorel şi Dragnea, de la Radu Câmpeanu – la Alinuţa şi Buldogul, de la Vadim Tudor la… nimic, de la Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Nicolae Manolescu, Ion Raţiu şi alţi intelectuali care îşi disputau scena politică a anilor ’90, s-a involuat la… personajele pe care le-am numit cu scîrba de mai sus. Fapt recent – liderul poate celei mai importante manifestări de stradă studenţeşti din Istoria României, Marian Munteanu, a fost alungat din fruntea unui partid (numit liberal, „naţional“ şi „istoric“!) de organizaţii finanţate de un terorist financiar internaţional, grupări al căror scop principal s-a dovedit (a fi) denigrarea ţării, ca istorie şi neam. Aici a dus calea – „normalitatea“ votată – aleasă de cetăţeni!
Straniu… Oare domnul Liiceanu îşi dă seama cît de prolixă şi contrafăcută îi este scriitura, oare Patapievici simte golul din mijlocul expunerii sale literare balonate şi ostentativ pigmentate, oare Cărtărescu recunoaşte, măcar dimineaţa, în faţa oglinzii, că lipsa de talent nu
i-a cauzat cearcănele, ci romanele? Oare… nu recunosc cele de mai sus în publicul căruia atît de bine i-au format gusturile şi l-au educat în sensul „noii arte“ – încît a cumpărat „opera“ poliţistului din sens opus într-un tiraj mai mare decît al tuturor „operelor“ lor?! Da, normalitate…
Este trecut de ora 12, mă pregătesc să închei articolul şi să mă uit la primul episod al noii serii din „Urzeala tronurilor“; dilema rămasă din seria veche se referă la moartea sau supravieţuirea unui erou, un bastard părăsit de ai lui şi străpuns de nenumărate săbii ale duşmanilor şi trădătorilor…
Printr-o amară curiozitate, mi se pare că incertitudinea sorţii lui Jon Snow seamănă cu a României – în trecutul ceas al doisprezecelea, părăsită pentru străini şi obiceiurile lor, străpunsă de rapierele distrugerii economice, furtului organizat şi ale ticăloşiei, această bastardă geto-latină a Estului slav se încăpăţînează să supravieţuiască, chiar în pofida urzelilor atîtor tronuri europene. De fapt, ce desparte filmul, povestea, de realul de nepovestit? Un singur şi vital aspect – în poveşti există eroi, în vremea noastră – nu. Se spune că nimic nu se întîmplă fără voia unor centre de putere ale lumii, ale unor „tronuri“, că tot ceeea ce se întîmplă e un mare scenariu. Dacă aşa este, nu pot să constat decît că un scenariu fără eroi e scris de un autor fără talent, infatuat, prizonier al unei gîndiri complicate, prolixe… de fapt, specifice unei stări descrise anterior. Este starea în care autorul se teme de erou; eroii sînt chiar opusul lui, vestesc finele lumii pe care o doreşte şi o construieşte, colapsul normalităţii…
„Ioane,
tu eşti uriaşul
ce poţi osîndi la pierzare oraşul
de trîntori semeţi si mişei, –
numai să vrei…“
Dar Aron Cotruş a fost legionar… adică mai jos decît se poate admite (în normalitate)!
Istoria nu e scrisă nici de învinşi, dar nici de învingători… ci de cine are posibilitatea să o scrie. Cei care se luptă, învingători sau învinşi, sînt eroi – iar în vremurile stării descrise, cei care scriu Istoria au tendinţa de a o „normaliza“, prin deformarea oamenilor şi a faptelor după propria viziune, pentru ca, în final, să elimine, prin conceptualizare şi generalizare nefirească, personalităţi şi aventuri unice – eroice, în atîtea sensuri!
Prin urmare, pentru „normalitate“, eroii bătăliei numită naţiune, marii creatori ai limbii şi gîndirii române au fost fie antisemiţi, de la Eminescu şi Iorga la Cioran şi Eliade, fie comunişti, de la Sadoveanu şi Preda la Barbu, Vadim şi Păunescu! Ceilalţi eroi ai aceleiaşi bătălii pentru fiinţa naţională merită dispreţul – Biserica Ortodoxă e dogmatică, retrogradă şi a înrobit ţiganii, preoţii au fost securişti şi turnători, Avram Iancu a fost un ucigaş, Ştefan şi Ţepeş – asasini sadici, ba chiar şi singurul domnitor ales de popor, Alexandru Ioan Cuza, a fost un asasin, un priapic obsedat şi un dictator uzurpator, iar Mihai Viteazul ar trebui să fie considerat o bestie sangvinară care a furat banii băncilor pentru a-şi face de cap cu oastea prin Ardeal şi Moldova!… Ca să nu mai vorbim de Ceauşescu, un fel de monstru care a ucis femei cu forcepsul, a distrus economia, cultura, bisericile, a comis genocid (primul genocid fără victime!) etc., etc. devenind mai odios, prin atari descrieri, decît Stalin şi Hitler la un loc! Şi, ca o încununare să menţionăm şi ceea ce nu trebuie să comentăm, ci doar să cităm: „Poporul român a ucis, a ucis, a ucis!“, Elie Wiesel dixit, decretînd sute de mii de morţi, victime ale normalităţii criminale a Poporului Român!
Concluzia: toţi acei creatori ai trecutului trebuie uitaţi, acei eroi ai bătăliei naţiunii nu fac parte „din normalitate“; o normalitate a românului hoţ, violator, corupt, ucigaş, analfabet, manelist, gangster, drogat – românul noii generaţii de scriitori sau cineaşti premiaţi pe la festivaluri internaţionale – cu alte cuvinte, al celor care scriu istoria normalităţii noastre.
Oh, s-a făcut tîrziu, nu am apucat să văd ce se întîmplă cu Jon Snow… Sau poate şansa noastră nu este scrisă în „Urzeala tronurilor“, ci în Cantemir, Bolintineanu, Odobescu, Alecu Russo, Bolliac, Stere, Alecsandri şi Alexandrescu, Radu Gyr, Zaharia Stancu şi Nichita, în Bălcescu şi în creaţiile celorlalţi proscrişi ai normalităţii – această dramă searbădă în care acceptăm nepotrivitul rol al unui poporului stupid…

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI