„Nostalgicul Rachmaninov“

in Alte știri

 

 

Pianist genial, muzician autentic şi multilateral, creator expresiv şi deplin stăpîn pe tainele meşteşugului componistic, Serghei Vasilievici Rachmaninov se afirmă ca un artist cu o puternică personalitate, dezvăluind o lume spirituală bogată, puternic ancorată în tradiţiile culturale ale poporului rus, capabil, totodată, să se exprime limpede şi viguros. Muzica sa se înscrie pe orbita unui romantism tîrziu, cînd plină de patetism, de o visare nostalgică, cu accente tragice, vecine cu expresionismul, cînd dinamică şi energică, mai apropiată de arta populară slavă. Este semnificativ faptul că, în timp ce neoromanticii occidentali renunţă treptat la melodia în sine stătătoare şi diatonică, înclinînd către cea intens cromatizată şi derivată din armonie, Rachmaninov pledează constant pentru un melos simplu, cantabil, pregnant, şi aproape întotdeauna diatonic. Atît în acest sens, cît şi în ceea ce priveşte expresia înţeleasă pe plan general, el relevă o comuniune psihică şi muzicală cu Ceaikovski, care 1-a influenţat în foarte mare măsură. Fie că este vorba de izbucniri pesimiste, sau de altele luminoase, discursul său muzical, construit cu migala unui sever maestru, ni se înfăţişează, aparent, mai puţin elaborat şi foarte spontan. Arta sa are o veritabilă capacitate de a emoţiona şi se adresează direct auditorilor, căci, în primul rînd, ea este deosebit de accesibilă. Există în toată melancolia muzicii sale o expresie bărbătească, redată printr-o respiraţie melodică, ce înclină nu o dată spre încleştări dramatice, reliefînd abisurile întunecoase ale unui suflet frămîntat. Sub acest raport trebuie privită şi populara sa creaţie Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră. În prima parte, croită după tiparul formei de sonată, solistul începe prin a intona acorduri masive, lente, grave, îndreptîndu-ne gîndurile şi imaginaţia spre sonoritatea dangătelor de clopote. Din această ambianţă patetică se va desprinde tema principală, impetuoasă şi obsedantă. Un lirism mai înseninat, ca imaginea fiordurilor norvegiene, se conturează în climatul muzical al ideii secunde. În reexpoziţie, prima idee se transformă într-un marş solemn, în timp ce pianistul solist suprapune atrăgătoare figuraţii. Revine şi tema a doua, expusă într-o sonoritate catifelată, datorită timbrului mai pastoral al cornului, după care o Coda încheie această mişcare.

Partea a doua este o muzică de mare gingăşie, puritate şi lirism, în care pianul expune idei melodice sinuoase, cu multe figuraţii. Regăsim în esenţa ei imaginea unei nesfîrşite stepe ruseşti, evocată şi în lirica descriptivă a unui Cehov, sau în tablourile maeştrilor peisajului rus, Levitan şi Nesterov. Ideea conducătoare apare la flaut, tălmăcind sentimente de fericire şi linişte. Se spune că Maxim Gorki, ascultînd-o, ar fi exclamat: „Cît de bine ştie el să asculte liniştea!”… Urmează idei mai patetice, uşor contrastante, întrerupte de o cadenţă plină de virtuozitate, pentru ca în cele din urmă să se revină la atmosfera iniţială, cu accente nostalgice şi meditative.

Finalul este poate pagina cea mai pregnantă a lucrării. Ea scoate în evidenţă o idee expusă în „scherzando”, ca apoi să pregătească apariţia unei teme cantabile, foarte romantică în substanţa ei şi, în acelaşi timp, cu o rezonanţă prin excelenţă rusă. în ciuda dezvoltării – pline de dramatism, de un colorit mai întunecat a ambelor teme – ideea a doua domină întregul orizont muzical, pregătind o încheiere apoteotică, viu colorată, a concertului. Deci şi în această lucrare străbate un „clarobscur” rembrandtian, o trecere de la întuneric la lumină, cu o judicioasă gradare a tuturor elementelor limbajului muzical. în acest fel, finalul exprimă regăsirea unui echilibru psihic.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI