Note de Istorie literară (I)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

I.L. Caragiale, în corespondenţa

lui Panait Cerna

Din păcate, murind de tînăr, Panait Cerna (1881-1913) n-a mai apucat să dea măsura talentului şi a culturii sale întinse şi să devină un nume mare în poezia noastră. A început să publice încă de pe băncile liceului. La vremea studenţiei sale în Filozofie şi în Fizico-Chimie a scris poezii romantice şi simboliste, pe care le-a tipărit în revistele „Contemporanul”, „Convorbiri literare” şi alte publicaţii ale vremii. În 1906, a obţinut licenţa în Filozofie, iar un an mai tîrziu, la sfatul lui Titu Maiorescu şi Simion Mehedinţi, a plecat la Berlin pentru un doctorat în Filozofie, care i-ar fi permis accesul la o catedră universitară. În aceeaşi perioadă l-a cunoscut şi pe I.L. Caragiale, în casa căruia a intrat ca meditator al fiului său. Bucuros de achiziţie, Nenea Iancu i-a scris lui Paul Zarifopol, stabilit la Leipzig: „Panait Cerna, tînărul poet filozof, distins matematic şi mare meloman, aflîndu-se, de 2 ani, la Berlin, a binevoit, spre bucuria noastră, să se însărcineze cu educaţia ştiinţifică a lui Luky…”. În scurt timp, ,,poetul filozof” a devenit secretarul lui Caragiale. Concertele audiate la Berlin şi la Leipzig, împreună cu familiile Caragiale şi Zarifopol şi cu surorile Delavrancea, au contribuit mult la cunoaşterea şi apropierea lor. La începutul anului 1913, Panait Cerna a obţinut doctoratul în Filozofie cu o teză despre „Lirica de cugetare”, după care, după numai două luni, a murit de ftizie. Despre prietenia care l-a legat pe discipol de maestrul său am găsit referiri în scrisorile (fragmente) publicate de revista „Manuscriptum”, nr. 2 din 1971. Scrisorile fuseseră expediate de Cerna, aflat la Berlin, pe adresa prietenilor săi, una lui I.A. Pogoneanu, iar celelalte două lui Romulus Cîndea, şi el student la Berlin. Din prima scrisoare (format carte-poştală), datată 9 martie 1912, aflăm că dramaturgul era într-o dispoziţie proastă, cauzată, probabil, de o suferinţă care îl măcina. După 3 luni, maestrul avea să moară în somn. Cu două luni înainte, el fusese în ţară, la Bucureşti şi la Iaşi, unde aranjase o colaborare a lui Mateiu, celălalt fiu al său, la revista „Viaţa românească”. Prietenii au observat că este foarte abătut din cauza nevoilor vieţii. El spunea că nu merge la doctor de teamă ca acesta să nu-i arate că este bolnav. „Nevoile vieţii”, care îl preocupau pe Caragiale, este o exprimare echivocă, pentru că, în realitate, el se confrunta cu o situaţie dramatică: terminase banii din moştenirea Momuloaiei şi nu mai ştia cum să o scoată la capăt. Dacă murea, ce se întîmpla cu familia rămasă printre străini? Se gîndea la o revenire în ţară, poate la Braşov, sau la Iaşi, dar nu găsise nicăieri nici un sprijin. De asemenea, a încercat să devină deputat pe listele partidului condus de Take Ionescu, dar nu i s-a oferit un loc eligibil. În această situaţie, Constantin Dobrogeanu-Gherea a plănuit un fel de chetă printre prietenii cu dare de mînă (cîte 1.000 de lei fiecare). Suma astfel obţinută (peste 100.000 de lei) urma să fie depusă la o societate de asigurări, care avea să-i fixeze dramaturgului o rentă viageră convenabilă, reversibilă, pe jumătate, la moartea lui, doamnei Caragiale. Nu se ştie dacă prezumtivul „beneficiar” ar fi fost de acord cu această combinaţie. Gherea n-a mai apucat să-l informeze. Iată scrisoarea adresată prietenului din Bucureşti.

„Către I. Rădulescu-Pogoneanu

Dragul meu,

Am fost alaltăieri la Nenea Iancu. Mi-a cerut să-i dau «Mama», de care cică ar fi auzit lucruri mari de la Gherea şi Vlahuţă. Nenea Iancu mi s-a părut îmbătrînit, cătrănit şi aşa mai departe. Supărat pe Norvegia că l-a sărbătorit pe prostul de Strindberg, pe germani că se uită cu gura căscată la burghezul mîzgălitor de hîrtie, care se cheamă Goethe etc., etc. Cu mult dor, al tău Cerna. Charlottenburg, Schluterstr, 69 bei Heiling d.p. 9 martie 1912”.

Dar iată şi scrisoarea adresată lui Remus Cîndea, la Berlin.

„Către Remus Cîndea

Dragul meu,

Zilele acestea am fost la Nenea Iancu Caragiale. Era în toane rele. Mă gîndeam la Chiricuţă: să-l fi apucat Nenea Iancu la refec? Ce-ar fi zis Levitul? Mai ai vreo veste de la dînsul? S-a prăpădit? S-a însurat? Ce-i cu el? Nenea Iancu Caragiale e supărat rău pe ţara românească, pe toată suflarea românească, pentru că l-a serbat la şaizeci de ani şi… nu l-a apărat la cincizeci, cînd l-a acuzat Caion. Am căutat să apăr, după putere, procedeul Ţării şi Neamului. Abia s-a mai potolit, a început să se lege de Europa, mai ales de literatura ei. (Morala lui Kant îi stă ca un os în gît). Nu mai vorbesc de Goethe, de Byron, Ibsen, Madách ş.a. – pe care, în treacăt fie spus, nu prea i-a citit, în orice caz i-a înţeles prea puţin. Toate epitetele gingaşe din comedioarele sale le-a turnat în spatele unor oameni, care, după mine, n-au altă vină decît aceea de a fi fost oameni de geniu, de a fi fost poeţi şi gînditori mari. Nenea Iancu, însă, îi execută în două vorbe: ăsta-i teatru? Zadarnic am vrut să-l conving că poezia nu se reduce numai la abilităţi scenice, că o operă literară se judecă numai după adevărul simţirii, după avîntul cugetului şi înălţimea lumii ideale în care te transpune. Nenea Iancu ţinea morţiş la una: persoanele nu intră la timpul lor pe scenă – Gretchen e o proastă, Faust un hai-hui. Dar eu îţi spun lucrurile prea şters şi prea dulce. Pe Nenea Iancu să-l auzi! Era supărat, omul, pe Europa şi pace! Peste cîteva zile se va duce la Seghedin, să-l viziteze pe Goga în temniţă. Îi duce o vorbă bună şi două sticle de şampanie. Cu dragoste multă, Cerna”.

Într-adevăr, aşa cum reiese şi din notaţiile lui Octavian Goga, incluse în volumul „Amintiri despre Caragiale” (1972), Nenea Iancu l-a vizitat pe acesta în temniţa ungurească de la Seghedin. Era într-o dimineaţă de martie, şi neaşteptatul musafir „părea mai tînăr ca oricînd. Se plimba de-a lungul odăii cu paşi lungi şi îşi potrivea ochelarii, îşi aminteşte Goga. Ce vîltoare de imagini, ce împerechieri paradoxale, cîtă pasiune şi culoare în poveştile lui…”. Timp de 3 ore, Caragiale şi-a copleşit prietenul cu sfaturi: să nu se mai bată cu proştii, că au mintea odihnită şi te răpun cu uşurinţă. „La proşti trebuie meşteşug, nu glumă”, se ambala Caragiale, care pătimise, şi el, de pe urma proştilor. ,,În zadar lupt frumos, cu tăieturi fine de floretă, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului… Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra…”. În cea de-a doua scrisoare, expediată tot pe adresa lui Remus Cîndea, la data de 27 iunie, Panait Cerna a fost consternat: Caragiale murise subit, la el acasă, în noaptea de 8 spre 9 iunie 1912. A fost depus, provizoriu, în capela Cimitirului Protestant „Erster Schöneberg Friedhof”, la 14 iunie. La autopsie s-a constatat că, din cauza supărărilor, dar mai ales a tutunului, inima i se sclerozase, nefiind de mirare că trăise, totuşi, 60 de ani.

„Iubite Cîndea,

Pe săracul Nenea Iancu l-am aşezat ieri într-un cavou, de unde, la toamnă, va fi transportat în ţară. Eu plec spre Leipzig cu Nenea Alexandru Vlahuţă. Mîine vine şi Delavrancea, cu Costică Gherea. O pleiadă întreagă! Săracul Nenea Iancu, mult mi-e jale de el! La revedere, Cerna”.

(va urma)

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI