Note de Istorie literară (II)

in Lecturi la lumina ceaiului

Publicaţii şi scriitori de stînga

Publicaţiile literare apărute la sfîrşitul Secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor se caracterizează printr-o multitudine de orientări estetice, ideologice şi politice. Pe de o parte, se remarcă luptătorii pentru apărarea tradiţionalismului ,,sănătos” (o tribună de luptă pentru cauza ţărănimii), izvorul literaturii naţionale. La un loc de frunte se situează pionierul acestui curent, Constantin Dobrogeanu-Gherea (cel cu teoria despre caracterul militant al artei, celebra ,,artă cu tendinţă”, ironizată de Caragiale, cînd amesteca ,,artă cu tendinţă” şi ,,tendinţa fără artă”); Spiru Haret, ministrul liberal al Instrucţiunii Publice, autorul campaniei de culturalizare a satelor; Nicolae Iorga, ideologul semănătorismului; Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Ion Agârbiceanu, Ilarie Chendi, Şt. O. Iosif, Nerva Hodoş, Mihail Sadoveanu şi mulţi alţii. El vor înfiinţa numeroase publicaţii, cu o viaţă mai lungă sau mai scurtă, precum: ,,Tribuna” (1884), ,,Vatra” şi ,,Vieaţa” (ambele în 1894), ,,Albina” şi ,,Floare-albastră” (1900), ,,Sămănătorul” (1901), ,,Făt-Frumos” (1904), care vizau valorificarea folclorului şi a limbii populare, precum şi scoaterea la lumină a obiceiurilor şi tradiţiilor (despre care făcuse referire şi revista ,,Dacia literară”, în 1840), ,,Luceafărul” (1905), ,,Viaţa românească” (1906), ,,Gîndirea” (1921) ş.a. De partea cealaltă a baricadei s-au situat adepţii modernismului literar, preluat din literatura europeană, grupaţi în jurul revistelor ,,Convorbiri literare” (1867), ,,Literatorul” (1880), ,,Linia dreaptă” (1904), ,,Vieaţa nouă” (1905) – toate trei propagatoare ale simbolismului, ,,Convorbiri critice” (1907), de esenţă antisămănătoristă, şi ,,Sburătorul” (1919).

Desigur, din acest eclectism cultural şi de orientări ideologice nu puteau lipsi publicaţiile socialiste. Prima dintre ele a fost ,,Contemporanul” (1881-1891), apărută la Iaşi, sub conducerea lui Ion Nădejde, şi avînd ca model revista ,,Savremenik”, înfiinţată de Aleksei Puşkin. La început, ,,Contemporanul” a adoptat o ideologie democrat-revoluţionară de coloratură paşoptistă, dar, din 1885 şi pînă la încetarea apariţiei, a aderat la marxism. Din această poziţie a militat pentru ,,arta cu tendinţă” (emanaţie a esteticii marxiste) şi a intrat în polemici prelungite cu gruparea de la ,,Junimea” şi cu revista ,,Convorbiri literare”, unde se făcea ,,artă pentru artă”. Cei mai importanţi colaboratori de la ,,Contemporanul” au fost: C. Dobrogeanu-Gherea, Ion şi Sofia Nădejde (fiica pictorului Octav Băncilă), C. Mille, I. Păun-Pincio, D.Th. Neculuţă, N. Beldiceanu, Tr. Demetrescu-Tradem, I.C. Vissarion, R. Ionescu-Rion, Gheorghe din Moldova, V.G. Morţun. Toţi acei tineri (cei mai mulţi atinşi de ftizie), fii de ţărani săraci sau de mici meşteşugari, poate, naivi, aveau un ideal, credeau în ceva, visau la o lume mai bună. Tinerii de astăzi ce idealuri au, la ce visează ei? După 1900, cînd România a început să fie măcinată de contradicţii adînci, legate de dezvoltarea capitalismului, a crescut şi forţa proletariatului, care a adus în prim-plan figuri importante: I.C. Frimu, L. Filipescu, Şt. Gheorghiu, C. Stere, A. Constantinescu. În 1905, la 10 ani de la înfiinţarea Partidului Social-Democrat din România, se înjghebează primul sindicat de la noi. Ca urmare, au apărut şi publicaţii de orientare socialistă: ,,Lumea nouă”, ,,Veac nou”, ,,Bluze albastre”, ,,Munca”, ,,Reporter”, ,,Cuvîntul liber”, ,,Facla”, ,,Omul liber”, ,,Era nouă”. În paginile acestor publicaţii, alături de militanţi socialişti, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, nu au ezitat să semneze şi scriitori de orientare tradiţionalistă şi modernistă: I.L. Caragiale, T. Arghezi, M. Sadoveanu, Şt.O. Iosif, L. Rebreanu, N. Iorga, V. Eftimiu, G. Coşbuc, O. Goga, V. Demetrius, N.D. Cocea, G. Galaction, I. Agârbiceanu şi mulţi alţii.

Credem că nu ar strica să aruncăm o privire ceva mai îndelungată asupra vieţii şi operei unora dintre scriitorii de orientare socialistă. Ca, de exemplu, Ion Păun-Pincio (1868-1895). Protejat al lui D. Anghel, acesta s-a înscris în categoria scriitorilor posteminescieni. Dacă n-ar fi murit de tînăr, poate ar fi devenit poet simbolist. Traian Demetrescu-Tradem (1866-1896), care a trăit doar 30 de ani, venea direct din descendenţa posteminesciană, aidoma lui Pincio şi Şt. Petică, şi îl anticipa pe Bacovia. El reprezintă veriga cea mai solidă dintre socialişti şi simbolişti. În afara lui C. Dobrogeanu-Gherea, revista ,,Contemporanul” a mai promovat şi alţi critici: pe C. Mille, Ion şi Sofia Nădejde, A. Bacalbaşa (prietenul lui Caragiale), dar, mai ales, pe Raicu Ionescu-Rion (1872-1895). Acesta a fost criticul marxist cel mai activ de la noi, la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, într-o perioadă în care se accelera procesul de clarificare ideologică şi de răspîndire a ideilor de stînga. A făcut studii universitare şi a ajuns profesor de română, greacă şi latină, la Liceul ,,Ienăchiţă Văcărescu”, din Tîrgovişte. A colaborat la numeroase publicaţii socialiste, precum ,,Munca”, ,,Evenimentul literar”, ,,Lumea nouă”, ,,Adevărul”, ,,Şcoala nouă” etc. De la el ne-a rămas prima încercare de literatură comparată – ,,Eminescu şi Lenau”.

I.C. Vissarion (1879-1951) a fost un scriitor original şi plin de vervă, chiar dacă n-a avut anvergura lui Rebreanu. Însuşi Eugen Lovinescu, altfel, deloc entuziasmat după literatura ţărănească, îl aprecia, sincer, ca pe unul dintre cei mai talentaţi naratori populari: ,,o expresie tipică a poporului: fantastic, umor, senzualism sănătos, uşurinţă verbală, natural…”. Şi Arghezi i-a acordat toată simpatia, numindu-l ,,plugar acasă şi fantastic în gîndire”. Adică, dacă ne-am permite o apropiere, un fel de Creangă, sau Marin Preda, însă fără adîncimea lor. Altfel, Iancu C. Vissarion era pitoresc şi revărsa în jurul său bucuria de a trăi. Iubea oamenii din satul natal şi trecea drept un Popa Tanda energic, în politica lui de iluminare a ţăranilor. S-a născut la Costeşti, Dîmboviţa, unde, copil din flori, fusese crescut de bunicii dinspre mamă. A rămas doar cu ,,şcoala satului”, adică 4 clase primare, ,,învăţate, spune el, la Balta Mantii şi în Universitatea din casă şi din grădină”. Înţelegînd, însă, că numai cu ştiinţa de carte va izbîndi în viaţă, citea ca un apucat şi, astfel, i-a fost lesne să ajungă de toate: cizmar, agent sanitar şi agricol, secretar de Primărie la Costeşti, sau copist, la Prefectura din Titu. Şi, mai tîrziu, scriitor. Dar Iancu C. Vissarion a avut şi vocaţie de inventator. Cică din mîna lui ar fi ieşit ,,galoşul cu ventilaţie”, ,,bastonul cu vînt”, ,,alimente sintetice”, ,,ploaia artificială”, ,,avionul cu decolare verticală” şi altele. Unde or fi acele schiţe şi planuri, care l-ar fi făcut invidios şi pe Jules Verne? Revenind la literatură, să consemnăm că I.C. Vissarion a debutat la vîrsta de 17 ani cu legende, draci şi strigoi, preluaţi din lumea satului. Venind la Bucureşti şi bătînd la toate uşile, apare, cu diverse încercări, în publicaţiile ,,Sburătorul”, ,,Viaţa românească”, ,,Flacăra”, ,,Viaţa literară”, ,,Facla”. Încet-încet, se va bucura şi de aprecierile unor maeştri, precum G. Călinescu, N. Iorga, N.D. Cocea, L. Rebreanu, G. Galaction, şi va primi chiar Premiul ,,Adamachi”, al Academiei Române, pentru volumul ,,Florica şi alte nuvele”. Se pare că a avut exact 23 de copii (!), dintre care au supravieţuit doar 10. Unora le va da nişte nume fistichii: Voltaire (Vissarion), Garibaldi, Benedict… Toate scrierile sale sînt nişte ingenioase puneri în scenă ale unor întîmplări din Cîmpia Română. De exemplu, ,,Petrea Pîrcălabul” este un roman plin de haiduci. În ,,Sub sălcii”, este vorba de ocupaţia Bucureştilor de către nemţi, în primul război mondial. O mai mare circulaţie au avut-o povestirile lui Vissarion, caracterizate prin umorul de tip popular. De pildă, povestirea ,,Nevestele lui moş Dorogan”, în care personajul central se arată a fi mai coţcar decît moş Nichifor Coţcariul, al lui Creangă. Nu putem încheia evocarea lui I.C. Vissarion fără să amintim că, în 1925, s-a turnat un film – ,,Legenda celor două cruci”, după un scenariu inspirat de o povestire de-a lui.

(va urma)

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI