NOTE DE ISTORIE LITERARĂ (IV) – (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Istoria unei fotografii celebre

A făcut înconjurul lumii fotografia în care Albert Einstein scotea limba la obiectiv, dar puţini ştiu în ce împrejurări a fost făcută. Era prin 1951, cînd marele savant îşi sărbătorea cea de-a 72-a aniversare. Cu această ocazie, Sindicatul Internaţional al Fotografilor de Presă l-a trimis, la locuinţa omului de ştiinţă, din Princetown, New Jersey, pe Arthur Sasse, să-l imortalizeze într-o fotografie. Sasse l-a pozat pe Einstein în momentul în care acesta tocmai se pregătea să urce într-o maşină. Avînd aparatul pregătit, fotograful i-a spus: ,,Profesore, vă rog, un zîmbet pentru aniversarea dvs.!”. Dar, în loc de banalul zîmbet, s-a pomenit cu celebra grimasă. Multiplicat în mii de exemplare, clişeul i-a adus fotografului un premiu de 500 de dolari. Se pare că şi lui Einstein i-a plăcut imaginea, căci a solicitat vreo 10 cópii, din care una i-a dăruit-o, cu dedicaţie, chiar fotografului.

,,Romaniile populare”

Cum se ştie, între anii 271 şi 275 a avut loc retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia, ordonată de împăratul Aurelian. Motivul era acela de a se asupa breşele tot mai largi făcute de popoarele migratoare în hotarele Imperiului Roman. Dar, în pofida acestui eveniment dramatic, în Dacia, viaţa a mers înainte. Populaţia locală, alcătuită din daco-romani şi din daci liberi, rămasă pe loc, s-a organizat în colectivităţi rurale, numite, la început, ,,Terrae” şi, mai apoi, ,,Democraţii populare”. Ele au cuprins toate sferele sociale, instituţionale, culturale şi lingvistice. În general, invazia popoarelor migratoare în Dacia nu a împiedicat dezvoltarea acestor uniuni cultural-economice, ba chiar le-a sprijinit. În continuare, mai multe izvoare greceşti şi latine, preluate şi de istoricul Nicolae Iorga, susţin că, între Secolele IV şi VIII, pe teritoriul cuprins între Carpaţi şi Dunăre au apărut noi forme de organizare, numite ,,Romanii populare”. Ele au contribuit hotărîtor la etnogeneza românească şi la unitatea etnolingvistică şi culturală a întregului teritoriu locuit, astăzi, de români. Prin urmare, coroborînd datele arheologice şi izvoarele istorice, se poate stabili în ce raport s-au aflat, de-a lungul timpului, aceste ,,Romanii” cu neamurile germanice, slave, sau turanice migratoare, din vecinătate. Astfel, în urma săpăturilor arheologice, făcute la est de Carpaţi, s-a constatat că zonele geografice cele mai populate au fost acelea de podişuri împădurite şi cu bogate surse de apă, fiindcă ele au favorizat înjghebarea unor vieţi sedentare, legate de agricultură, creşterea animalelor şi meşteşuguri. Astfel de zone, de mare concentrare, erau formate din cîte 80-100 de aşezări, amplasate pe cursul unor rîuri sau în depresiuni montane, iar fiecare dintre ele reprezenta o obşte sătească, cuprinzînd 50-60 de familii, cu gospodăriile lor, conduse de un jude, sau de un cneaz. Obştea avea proprietăţi comune (terenuri arabile, păşuni, livezi, păduri, iazuri etc.) lucrate, ori folosite în comun. Dar, existau şi proprietăţi private, precum şi diferenţieri social-economice între membrii comunităţii, care se vor accentua şi vor consolida noi relaţii de tip feudal timpuriu. În paralel, s-au dezvoltat şi obştile aparţinînd migratorilor, ele fiind concentrate mai ales în jurul vadurilor şi pe anumite văi largi, adiacente unor cursuri de apă, care permiteau deplasarea rapidă dintr-o zonă într-alta. Orice persoană – bărbat sau femeie – de origine străină era acceptată, prin căsătorie, în obştea autohtonă, numai dacă respectiva persoană îi învăţa limba şi îi accepta obiceiurile, credinţa etc. Această caracteristică a grăbit procesul de asimilare a populaţiilor migratoare de către autohtoni. Treptat-treptat, în cursul primului mileniu, obştile săteşti locale s-au extins şi au devenit teritoriale, diferenţiindu-se printr-un ,,hotar al satului”. Cu timpul, ele s-au transformat într-o formă de întrajutorare şi de apărare colectivă împotriva atacurilor inamice. Continuitatea neîntreruptă a acestor forme de organizare, în aceleaşi vetre de sat, la est de Carpaţi, faptul că aveau aceeaşi limbă şi cultură latină, toate adoptînd, de timpuriu, religia creştină – l-au determinat pe N. Iorga să le denumească, pe bună dreptate, ,,Romanii populare”.

Sfîrşit

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI