Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici… (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

Treptat, întreaga conducere a Partidului România Mare şi-a dat seama că nici una dintre propunerile şi sugestiile pe care i le făcusem lui Emil Constantinescu, în mod dezinteresat, n-a fost respectată. Am să vă dau un singur exemplu, din cîteva zeci: încă de la începutul anului 1997, delegaţia P.R.M. invitată la Palatul Cotroceni l-a sfătuit pe preşedinte să intervină pentru a se da publicităţii şi a se dezbate în Parlament, în chip democratic, Programele ASAL şi FESAL, referitoare la agricultura, zootehnia şi industria românească. Ei, bine, gazda noastră şi-a notat totul, cu scrupulozitate, a promis că aşa va face, dar nici pînă azi, la mai bine de 1 an, populaţia nu ştie ce măsuri prevăd documentele semnate în numele Ţării – nu ştie, ce-i drept, dar le simte efectele draconice, pe spinarea ei. Aşa-zisa Reformă cu care ne-au tot intoxicat Emil Constantinescu şi echipa lui vreme de 1 an şi jumătate nu este altceva decît un program tenace, de înfometare şi exasperare a populaţiei, de privatizare prin lichidare, de eliminare a României din competiţia producţiei mondiale, de transformare a Ţării într-o colonie. Toate acestea nu sînt artificiile mele retorice, nu sînt tuşele îngroşate ale unui portret în „apă tare”, care se mai utilizează uneori în lupta politică – ele sînt realităţi palpabile, vizibile cu ochiul liber. Dacă există în această sală vreun singur om care să-mi indice un singur domeniu ce merge bine în România, eu sînt dispus să prezint scuze tuturor.

Nu merge treaba, fraţilor, şi n-are cum să meargă. Atunci cînd eşti împiedicat să produci şi să exporti, atunci cînd banul public e jefuit, chiar de către clasa conducătoare, atunci cînd construieşti edificiul unui Buget aproape în exclusivitate pe recoltarea unui număr tot mai mare de biruri şi impozite, atunci cînd ai venit la Putere prin cele mai revoltătoare minciuni, pe care le practici în continuare, într-o nesfîrşită campanie electorală, ameninţînd şi şantajînd în permanenţă populaţia, că dacă nu e cuminte, dacă nu-şi bagă minţile-n cap, va fi vai şi-amar de pielea ei – ei, bine, orice sacrilegiu este posibil, iar populaţia e îndreptăţită să se apere, să protejeze viaţa copiilor şi viitorul Ţării. Nutresc speranţa că am făcut pînă acum dovada că am studiat cu oarecare temeinicie Istoria Ţării, aşa că, din poziţia pe care mi-am cîştigat-o cu trudă, cu un studiu prelungit, pînă aproape de secătuirea ochilor şi cu preţul albirii părului de timpuriu, daţi-mi voie să declar: în întreaga existenţă a Poporului Român n-am întîlnit o asemenea sumă de patologii politice, atîtea cazuri de smuciţi, de troglodiţi, de aventurieri, de fanfaroni, de fripturişti, de flaşnetari la poarta Crematoriului Cenuşa! Zi şi noapte, de 1 an şi jumătate, o Ţară tot mai vlăguită şi mai disperată se uită la ei cu o uimire crescîndă, îi vede pe ecranele televizoarelor cum bat apa-n piuă şi învîrt politichia aşa cum învîrte purcica Dosia de la TVR dovleacul, ei se pricep la toate şi la nimic, azi afirmă una, mîine o-ntorc ca la Ploieşti, ei se ceartă, ei se împacă, de parcă numai ei ar fi în Ţara asta, de parcă românii s-ar fi retras în munţi, ca pe timpul marilor migraţii. Nu-i vorbă, ne-am retrage noi şi în munţi, la nevoie, dar acolo tronează pe stive de cherestea care iau drumul Ungariei, băutorul fruntaş, cu pălărie verde, şi pană de cocoş, şi mustaţa în furculiţă Attila Verestoy. Ce dialog poţi să ai cu un asemenea specimen? Poţi, cel mult, să-i dai un bacşiş, să se ducă la crîşmă la Giurtelecul Hododului, unde îl aşteaptă, pe capra căruţei, vizitiul maghiar Asztaloş.

Amintind de prestaţia catastrofală a lui Emil Constantinescu, se cuvine să denunţăm, din nou, public, cel mai odios act de trădare pe care acesta l-a comis împotriva Poporului Român: ruşinosul Tratat cu Ucraina. Astăzi, doi dintre artizanii acelui act de vînzare-cumpărare de Neam, Adrian Severin şi Victor Ciorbea, sînt pe dric. Mîine, va dispărea de pe scena politicii şi Emil Constantinescu, procesul e inevitabil, cred că-şi dă şi el seama că nu termină meciul în picioare, un Popor întreg îl va număra pînă la 10 şi apoi va fi scos pe uşa din spate, pe targă, în vreme ce el va striga, în legea lui, formulele de acum cunoscute: „Domnilor, nu asta-i problema! Să fie clar! Dar priviţi-mă-n ochi! Sînt un om serios! Avem programe minunate! Grupul de contact!” şi alte baliverne de-ale lui. Dar, la ce ne putem aştepta de la un personaj care şi-a falsificat biografia şi care dădea cu hîrleţul după pietre, după care şi-a schimbat meseria şi a devenit deschizător de balcoane? În zilele astea sărbătoreşti, în loc să se afle în Ţară, cel care pretinde că e şeful Statului s-a repezit pînă la Leipzig, ca să lanseze la Tîrgul de Carte „Operele Complete” ale turnătoriilor lui Ion Diaconescu. Acolo, Emil Constantinescu a declarat, cu „scîrbă”, că el se simte mai bine şi mai român, adică „mai acasă”, atunci cînd se găseşte în afara graniţelor Ţării. Păi, dacă-i pe-aşa, rămîi, neică, pe-acolo! Paşte, Ţapule, unde-a-nţărcat mutul iapa şi scuteşte-ne pe noi, lasă-ne-n cfurerea noastră!

Aţi fost martori, mulţi dintre dvs., la stăpînirea de sine care m-a caracterizat în cursul zilei de ieri, la Sesiunea Solemnă a Parlamentului, consacrată Jubileului a 80 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă. Atunci, avînd în vedere că ne aflam la o ceremonie care impunea sobrietate şi o minimă concordie, n-am lansat nici un fel de critici la adresa actualei Puteri, fapt remarcat şi de o serie de ziare din dimineaţa acestei zile. Aşa că răbufnirea mea de azi cred că e pe deplin explicabilă şi justificată, daţi-mi voie să mă joc puţin cu ei, să-i tăvălesc cu o labă de tigru, altminteri n-aş mai fi eu, ci liderul unui partid de 1%, ceea ce nu e cazul. Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici… Numărătoarea inversă a început pentru Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea. Zilele lor, în fruntea Statului Român, sînt numărate: egy, kettö, három, négy. Mai ştiu un cuvînt: oszöszep!

Si, pentru că tot am vorbit ungureşte, daţi-mi voie să abordez şi unele aspecte ale problemei maghiare. Aceasta nu s-ar fi acutizat în ultimul an dacă U.D.M.R.-ul n-ar fi fost antrenat la guvernarea României, în virtutea unui troc jenant, încheiat înainte de alegeri. La întrebarea noastră „cîţi unguri a avut Iuliu Maniu în toate guvernările ţărăniste?” ei, epigonii de azi ai ţărăniştilor de ieri, n-au ştiut ce să-mi răspundă, pentru că marele Maniu, care-i ceruse politicianului şi sociologului maghiar Oskar Jaszy, în octombrie 1918 „desfacerea totală”, nu era atît de necugetat să bată cuie în talpa Ţării. Arătaţi-mi un singur român în Guvernul de la Budapesta şi atunci mai stăm de vorbă. Tot astfel, arătaţi-mi un singur român în Parlamentul de la Budapesta şi atunci vom accepta şi noi un dialog cu partidul etnic maghiar, dar nu în Parlament, ci la vorbitor. Nu numai că românii şi celelalte minorităţi din Ungaria, care reprezintă peste 10% din populaţia acelei Ţări, nu fac parte din Parlamentul de la Budapesta, dar, printr-un vot recent, toate aceste minorităţi vor fi ţinute în carantină pînă în anul 2002. Iar komisarii străini nu încetează să mîngîie Ungaria pe creştet, dînd-o ca exemplu de copil-model. Nu zic nu, poate că o fi Ungaria premianta clasei, dar la categoria handicapaţi. Pentru că Ungaria a fost şi-a rămas „Omul bolnav al Europei”. Făcînd încă o dată precizarea că n-am absolut nimic împotriva ungurilor, ca Popor, ca dovadă că P.R.M. are unii fruntaşi de etnie maghiară şi eu însumi am publicat poeme de Petöfi Sandor şi Ady Endre pe pagina întîi a „României Mari”, voi întredeschide puţin cartea de Istorie. Întreaga existenţă a ungurilor e plină numai de înfrîngeri. Un om de spirit scria chiar că, pentru a fi sigură că va fi învinsă, o Ţară n-are decît să intre în alianţă cu acea tabără unde se află Ungaria. A rămas de pomină papara pe care le-a tras-o ungurilor Soliman Magnificul, în august 1526, la Mohacs, cînd, în mai puţin de o oră, trufaşa oaste a nemeşilor a fost risipită ca pleava, iar regatul ungar a fost şters de pe harta lumii, dispărînd ca Stat. Sînt cunoscute criticile dure pe care le-au formulat, de-a lungul timpului, împotriva pretenţiilor aberante ale ungurilor de a coloniza totul, oameni ca Lev Tolstoi, Emile Zola, Louis Leger, Setton Watson şi fiul lui Garibaldi. Voi pune acum în circulaţie unele aprecieri ale clasicilor români, mai puţin cunoscute. Marele poet şi doctrinar Mihai Eminescu scria că, citez, „maghiarul este un adversar comic”. Asta s-ar traduce prin aceea că românilor nu le-a fost frică niciodată de unguri şi, de cele mai multe ori, zgomotele şi fanfaronada acestora ne-au provocat zîmbete şi chiar hohote de rîs, fiindcă cine încerca să ne dea nouă lecţii de vechime, de limbă latină prin cancelarii, de blazoane nobiliare, de practică creştină? Un alt ilustru spirit al românismului, Octavian Goga, nota unele reflecţii care şi-acum sînt de cea mai stringentă actualitate: „Ungaria constituie şi astăzi, ca şi acum şaptezeci şi ceva de ani, o problemă de salubritate internaţională, care interesează, deopotrivă, toate statele din Europa Centrală. Supremul capital maghiar, de ieri şi de astăzi, pare a fi o ură nepotolită susţinută prin toate metodele împotriva României. Maghiarii urlă de dureri închipuite. Zilnic – continuă Octavian Goga – se dă o bătălie crîncenă împotriva românilor, scrisă sau verbală, se ticluiesc orori exercitate asupra minorităţii maghiare din Transilvania şi se cer reparaţii morale sau sancţiuni internaţionale contra românilor. Tonul maghiarilor este veşnic ridicat, superlativele îşi reped cascada lor, grandilocvenţa turanică îşi face de cap, simţul proporţiilor s-a pierdut demult şi o lăudăroşenie frivolă strigă în toate colţurile. Lărmuitori şi intempestivi, sînt nenumăraţi ţipi de carnaval, care se agită între Dunăre şi Tisa. Ei sînt totdeauna gata să se bată, pe trei fronturi, ei ţin adunări la care se strigă şi se plînge, se împart hărţile Ungariei ciuntite, se spun poveşti fantastice despre crimele sîrbeşti şi despre spînzurătorile din Ardeal, se fac jurăminte solemne…”. Iată şi ce scrie Caragiale, cel care îl vizitase pe tînărul Goga într-o temniţă maghiară, la începutul acestui veac. Menţionez că este vorba despre observaţiile făcute de Nenea Iancu pe cînd se afla la odihnă, într-o staţiune de munte, unde l-a avut ca tovarăş ocazional pe un maghiar. Pamfletul, prea puţin cunoscut azi, se intitulează „Meteahna” şi a fost publicat la 24 aprilie 1909 în „Universul”, citez: „Mai întîi, maghiarul nu are nevoie de altă cultură decît cultura maghiară. (…) Limba? Numai cea naţională maghiară! Literatura? Numai cea naţională maghiară! Arta? Numai cea naţională maghiară! ªtiinţa? Tot aşa! În fine – continuă Caragiale, în virtutea geniului său de comediograf şi biciuitor al moravurilor – idee, muncă, invenţie, spirit, judecată, rachiu, vin, brînză, ardei, lanţuri, costume, vile, capital, sfinţi, Dumnezeu, toate… tot aşa! Apoi… Maghiarul nu se teme de nimeni pe pămînt; contra lumii întregi, maghiarul luptă nepăsător, sigur de victorie… Dar… Este un însă… Însă maghiarul este, din nenorocire, mîncat de străini! De nemţi, de jidani, de slavi, de levantini, de germanism, de franţuzism, de pesimism, în fine, de fel de fel de vrăjmaşi care pot să-l distrugă! ªi, se-nţelege – mai zice autorul «Nopţii furtunoase» – odată ce maghiarismul va fi distrus, fireşte, el nu va mai exista, şi dacă nu va mai exista maghiarismul, atunci lumea are să stea pe loc, n-o să se mai învîrtească pămîntul, soarele o să se stingă – cataclism universal, s-a isprăvit cu omenirea!”. Mai către zilele noastre, un alt corifeu al spiritualităţii româneşti, care întregeşte acest „careu de aşi”, este savantul Mircea Eliade, care scria, citez: „Ungaria trăieşte sau, mai precis, supravieţuieşte din propaganda peste hotare. Este adevărat că Ungaria este o Ţară prea slabă ca să-şi permită să fie uitată măcar o lună de zile, să nu se vorbească de ea (…) Noi sîntem un Popor istoric, ei sînt o insulă medievală, fără viitor şi fără speranţe”. Am considerat necesar să repun în circulaţie toate aceste analize de o superbă ironie, pentru a le mai aşeza ungurilor în faţă, încă o dată, oglinda lor cea adevărată. Pe noi nu ne sperie cu şantajul lor ridicol, cum că drumul României spre Europa trece prin budoarul Ciocciolinei, nici nu ne păcălesc cu cacealmaua acestei fantome ambulante care bîntuie prin lumea largă şi are agăţată de gît o etichetă de la Muzeul Figurilor de Ceară, pe care scrie Tom Lantos, şi nici măcar nu ne pot cumpăra cu banii unui alt fariseu, George Sörös, ştiind noi prea bine că, aşa după cum scrie Biblia, mai devreme sau mai tîrziu, soarta tuturor trădătorilor este aceeaşi, iar luda Iscarioteanul s-a spînzurat de un copac, i-au plesnit vintrele şi i s-au revărsat afară, peste cei 30 de arginţi ai vînzării. Avem experienţe prea brutale cu această maladie sinistră a hungarismului şi de aceea singura cale de urmat este izolarea sa în cămaşă de forţă, ţinerea fiarei, cu fierul roşu, la o distanţă respectabilă. În condiţiile noilor coridoare ale petrolului din fosta U.R.S.S, România va deveni un important centru şi ferment economic, în timp ce Ungaria se va pierde într-un total anonimat. Îi vom trata pe radicalii din U.D.M.R. ca pe nişte terorişti. Mai ales după ce s-a demonstrat că, sub masca „cercetăşiei”, U.D.M.R.-ul organizează şi înarmează trupe paramilitare, gata oricînd să provoace o baie de sînge. Iar atunci ne piere umorul brusc şi reacţionăm năpraznic. În premieră absolută pentru politica românească, voi relata cîte ceva despre traseele armelor şi muniţiilor pe care le aduc ungurii în Transilvania. Datele mi-au fost comunicate de mai mulţi ofiţeri de Contrainformaţii, exasperaţi că unii şefi ai M.I., S.R.I. şi S.I.E., deşi cunosc bine ce se petrece, nu iau nici o măsură. Tîrgul de arme cel mai apropiat se află în „Fantaska Piaţa” – un iarmaroc situat la ieşirea din Belgrad, pe autostrada ce duce la Zagreb. Am numele, adresele şi telefoanele principalilor traficanţi, care sînt maghiari, sîrbi şi români. De acolo, armele şi muniţiile sînt aduse în România, în special pe Calea Ferată, mai precis ascunse sus, în plafonul vagoanelor, de multe ori cu ştiinţa vameşilor şi a poliţiştilor, care primesc mită. Destinaţia o reprezintă, mai ales, judeţele Harghita şi Covasna. Unul dintre beneficiari se numeşte Galfi Imre, are în jur de 28-30 de ani, este înalt de peste 1,80 m, slab, brunet, cu tenul livid, cu ochii căprui şi puţin oblici, avînd pe partea opusă palmei stîngi, tatuate cu roşu, alb şi verde, sigla U.D.M.R.-ului şi un crucifix miniatural. Individul vorbeşte stricat româneşte. El transportă armele de la Reşiţa (unde se află punctul de întîlnire şi se încheie tranzacţiile) pînă la Tg. Secuiesc. Nu-i aşa că scenele astea parcă sînt desprinse dintr-un film de groază? Dar, să continui informarea pe care mi-au înaintat-o ofiţerii români.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(3 aprilie 1998, Palatul Sporturilor  şi Culturii din Tîrgu Mureş)

 

Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici… (1)

COMENTARII DE LA CITITORI