NU MAI PĂLMUIŢI STATUILE!

in Lecturi la lumina ceaiului

Mărturisesc că am avut intenţia să scriu un material care să trateze cu totul alt subiect. Dar o revoltă nestăpînită în faţa unor fapte strigătoare la cer mă face să strig: Nu mai pălmuiţi statuile!
Iată despre ce este vorba. De cîteva zile, s-a pornit o campanie concertată, provocată de apariţia unei cărţi a unei foste campioane olimpice la gimnastică, împotriva soţilor Mariana Bitang şi Octavian Bellu, menţionaţi şi în Cartea Recordurilor ca primii antrenori din lume care au obţinut, cu elevii lor, cele mai multe medalii olimpice. Nu-i dăm numele gimnastei, fiindcă vrem să rămînă în lumea sportului cu renumele unei mari sportive. Mai ales că unele afirmaţii din cartea ei au fost exagerate şi amplificate în goana după senzaţional a mass-media.
Spunea cineva că noi, românii, nu ştim să ne apreciem valorile. Aşa o fi. Dar ca să le şi ponegrim, este prea mult. Ca să fim mai scurţi, gimnasta povesteşte cum, la antrenamente, cînd greşeau, erau admonestate de Mariana Bitang cu cuvinte urîte (vite, imbecile, proaste, cretine etc.). Dar tot ea, în altă parte, scrie că, uneori, antrenoarea le spunea „frumoaselor“, „prinţeselor“, „deşteptele mele dragi“ sau „lalelele mele dragi“. Sau că Bellu i-a dat o palmă, fiindcă plîngea de mila unei colege care fusese bătută cu sălbaticie de tatăl ei. Iar alţi antrenori, care îi ajutau pe Bellu şi pe Bitang, foloseau palma foarte des…
Toate acestea sînt speculţii în goana după senzaţional. Cîţi pot spune că nu au luat o palmă de la părinţi, cînd erau copii ? Mai ales cînd, în trecut, o palmă făcea parte dintre mijloacele de educaţie. Atunci nu se punea accent atît de mult, ca astăzi, pe capacitatea de discernămînt a copilului. Şi care se pare că nu dă rezultatele aşteptate. Nu am întîlnit, astăzi, profesor sau învăţător care să nu se plîngă că nu mai reuşeşte să menţină disciplina în clasă, fiindcă nu mai are la îndemînă mijloace coercitive. Le este teamă să se şi răstească la elev, ca să nu vină a doua zi cu părinţii la şcoală ca să se plîngă. Şi, ţineţi seama că aceste păreri le are autorul care, deşi a fost 50 de ani antrenor, nu a dat o palmă elevilor lui!
Nu vrem să intrăm în aceste teorii de ordin pedagogico-psihologic. Este treaba oamenilor de ştiinţă. Dar, pentru a înţelege mai bine situaţia, vă oferim spicuiri din e-mail-ul pe care aceeaşi gimnastă, astăzi autoare de cărţi, l-a trimis doi ani mai tîrziu, după ce s-a lăsat de gimnastică, antrenorilor care au pregătit-o să iasă campioană olimpică.
…„Cine v-a văzut lacrimile de supărare sau de bucurie ? Cine v-a cunoscut mai bine caracterul şi sufletul decît noi, cele pe care le-aţi format nu doar ca cele mai mari gimnaste ale lumii, ci şi ca oameni minunaţi ai ei ?“
…„Eu v-am privit (cu sufletul meu de copil de atunci) ca pe nişte adevăraţi părinţi“…
…„Îmi voi aduce aminte întodeauna cu emoţie, plăcere şi chiar nostalgie“…
…„Multe dintre aceste calităţi poate că şi noi le-am moştenit de la dvs.“.
…„Sub îndrumarea dvs. am crescut şi m-am maturizat, am reuşit datorită dvs., antrenorii mei, şi pot să spun că sînteţi cei care mi-au oferit posibilitatea succesului nu doar în gimnastică, ci şi în viaţă. Tot voi aţi dat sens vieţii mele, nu doar ca sportivă, ci şi ca om, fapt pentru care vă mulţumesc şi vă sînt recunoscătoare cît voi trăi“.
Cuvinte scrise de aceeaşi gimnastă, pe care nu putem crede că le-a uitat.
Salutăm intervenţia Elisabetei Lipă, nu a ministrului, ci a multiplei campioane olimpice, în favoarea celebrilor antrenori, precum şi a multor sportivi de valoare care nu aprobă atitudinea gimnastei care nu ştie că statuile nu pot fi pălmuite!

SILVIU DUMITRESCU

COMENTARII DE LA CITITORI