„Nu pot omorî nici măcar o insectă“

in Alte știri

 

 

Cîndva, l-am auzit pe Corneliu Vadim Tudor spunînd: „Nu pot omorî nici măcar o insectă, pentru că nu vreau să introduc moartea în casă”. De data asta, însă, ţi-ai invitat moartea în casa ta, i-ai cerut să-şi lepede coasa grea şi i-ai oferit o ceaşcă de cafea bună, cu caimac, dar ea nu s-a comportat ca un invitat politicos şi educat. Nu s-a lăsat înduioşată de vorbele tale meşteşugite şi nu s-a temut cînd i-ai spus că-i vei pune şoricioaică în cafea. Te-a luat de mînă şi, fără a-ţi cere consimţămîntul, te-a trecut Dincolo, pe tărîmul acela misterios şi necunoscut, care te-a preocupat şi te-a fascinat dintotdeauna. Să-i căutăm, oare, ei vină că te-a răpit atît de fulgerător de lîngă familia ta iubită, de lîngă prieteni şi apropiaţi, pe care i-a lăsat cu sufletul pustiit? Nu, pentru că Moartea este o ignorantă, ea nu se uită la cei pe care-i trece Dincolo. Ea nu ştie pe cine a luat, ea habar nu are ce gol imens a lăsat în peisajul jurnalistic, politic şi literar din Romînia, ţara sa pe care a iubit-o atît de mult şi pentru care a suferit ca nimeni altul. Dacă ea nu ştie, să-i spunem noi, dar în puţine cuvinte, pentru că Moartea este o persoană grăbită, nu cred că are prea multă răbdare să citească, ea doar străbate neobosită lumea, ca să-i ia pe oameni de mînă şi să-i treacă graniţa. Cineva, nu îmi mai amintesc cine, a rostit o frază memorabilă: „În lume există scriitori făcuţi şi înnăscuţi”. Nu există nimic peiorativ în a afirma despre un scriitor că este „făcut”. A fi un astfel de scriitor presupune talent şi enorm de multă muncă. Mulţi dintre ei sînt clasici ai literaturii universale. Operele lor, de o incontestabilă valoare literară, ne îmbogăţesc intelectual şi spiritual, dar lectura lor este, uneori, greoaie, cere un efort din partea cititorilor. Scriitorii înnăscuţi sînt relativ puţini. Chiar dacă unii dintre ei nu se află printre marii clasici, cuvintele lor emană o vrajă de care nu te poţi uşor desprinde. Ei au darul acela nepreţuit de a-l smulge pe cititor din lumea sa şi de a-l sili să nu lase cartea din mînă pînă la sfîrşit. Un astfel de scriitor era şi Corneliu Vadim Tudor. Cînd începeai să-i citeşti un text, te captiva, nu te puteai despărţi de el, decît dacă-ţi ardea casa, chiar dacă domeniul abordat nu era interesant pentru cititor. Cu mulţi ani în urmă, i-am citit, cu sufletul la gură, un articol despre sport, pe care, iniţial, am vrut să-l ignor, pentru că acest gen de activitate nu m-a pasionat niciodată. Mi-a plăcut atît de mult, încît reţin şi acum o frază: „Este mai bine să curgă sudoarea pe terenul de sport, decît să curgă sînge pe teatrele de război”. Acesta a fost paradoxul uluitoarei complexităţi a personalităţii jurnalistului, scriitorului şi omului politic Corneliu Vadim Tudor. În ciuda săgeţilor otrăvite, care ţîşneau deseori din pana sa, el a rămas, în străfundul sufletului său, un om bun, generos, un om care iubea pacea şi detesta războiul. Duritatea cu care îi trata pe adversarii săi, cel mai probabil, nu i se va ierta niciodată. Mă îndoiesc, însă, că cineva şi-a pus vreodată întrebări în ce priveşte cauza care l-a împins spre o astfel de atitudine. Uităm prea uşor că, la începutul anilor ’90, Corneliu Vadim Tudor a fost nevoit să facă faţă nu unui val, ci unui adevărat tsunami de ură, pornită din sufletele strîmbe ale unor hiene de presă sau, mai plastic spus, din partea unor ziarici, aşa cum îi numeşte talentatul ziarist Boanchiş. Nimeni nu a mai vrut să ştie că Vadim fusese hărţuit de autorităţi pentru că se luptase, cu un curaj nebun, pentru apărarea memoriei marelui Eminescu, pentru că se luptase, din răsputeri, pentru a salva de la demolare anumite monumente. Virulenţa atacului a fost de-a dreptul inumană. Atinsese un asemenea grad de inconştienţă şi de iraţionalitate, încît şi doctoriţa care-l îngrijise cînd se prezentase la clinică, în urma unei crize, a fost pusă la zid. În opinia ziaricilor, ea ar fi trebuit să-i refuze ajutorul, pe care, de altfel, era obligată, prin fişa postului, să i-l ofere şi, de ce nu, să-l abandoneze morţii. Haideţi să facem un mic exerciţiu de imaginaţie şi să ne întrebăm cum am fi reacţionat noi în faţa unui tsunami nimicitor. Domnul Vadim, însă, a avut extraordinara forţă de a-i rezista, dar un efort de asemenea proporţii nu poate să nu lase urme adînci. Buboiul care a tot crescut în sufletul său s-a spart, în cele din urmă, din el ţîşnind săgeţi otrăvite, care au ajuns, uneori, să înţepe şi oameni nevinovaţi. Desigur că nu putem scoate din ecuaţie anumite trăsături ale personalităţii sale, dar, neîndoios, ura furibundă, cu care de-a lungul anilor a tot fost copleşit, a jucat un rol important. În urmă cu mai bine de 100 de ani, murea spînzurat de grilajul unei case de pe o străduţă din Paris marele poet francez Gérard de Nerval. S-a speculat mult pe seama morţii sale, lansîndu-se chiar ipoteza unui asasinat. Un coleg de breaslă a ţinut, însă, să pună capăt acestor discuţii, rostind următoarele: „Il est mort de la nostalgie du monde invizible”, traducerea în limba română fiind „A murit de nostagia lumii invizibile”. Desigur că acest sentiment nu a fost, nicidecum, cauza morţii marelui jurnalist, scriitor şi om politic. Ştim, totuşi, cu siguranţă, că, toată viaţa sa, a avut, şi el, asemenea poetului Gérard de Nerval, nostalgia lumii invizibile. A crezut atît de mult în existenţa vieţii de apoi, încît, în cartea sa de aforisme, putem întîlni două versuri cutremurătoare: „O zi de şcoală e viaţa mea / Aştept să vină mama să mă ia”. Fie ca această lume invizibilă, în care ai crezut ferm, să te primească, să-ţi ocrotească spiritul tău elevat, să te facă fericit şi să să-ţi aline suferinţele pe care le-ai suportat pe această Vale a Plîngerii, cum îţi plăcea să numeşti planeta noastră. Requiescat in pace, Corneliu Vadim Tudor!

Margareta Chetreanu

COMENTARII DE LA CITITORI